Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Pagini de jurnal de Constanţa Buzea

19 mai 1972

Mă cere, mă naşte şi-n viaţă mă lasă
Colina – această genune frumoasă.
Nu ştiu ce se-ntâmplă, pe treceri de taină,
Tămâia din brazi o sorb frunzele pale.
Asupra mea vine în vechea ta haină
O umbră străină cu mâinile tale.
Afară e vară, se-ntâmplă să simţi
Ca sângele rece cu frigul în dinţi.
Ca fructe-n ciorchine stau pietrele-n val,
Hotarnic e murmurul lor care vine
Din morţii închişi în ulcioare, sub deal.
Cu cât mă despart de putere, de zile,
Câştigul se strânge-n pupile,
Închide-mi tu ochii şi trece-mi în somn
Cu dor, răstignitul meu Domn...

22 mai 1972

Pe gât cu trandafiri, cu spini pe frunte,
Priveam cum zboară pajura de munte.
Aş fi plecat, dar sângerau amar
Copii jertfiţi de păsările mari.
Ca într-un jilţ de fum am stat şi-am plâns
Durerea celor sfârtecaţi la prânz.
Vedeam, şi se ştia că văd, şi iar
Pedeapsa mea a fost un clonţ murdar,
Pe care să-l respingă umbre gri
a umilitei linişti de a şti
(pe care n-o respinge umbra gri
a umilitei linişti de a şti...)

22 mai 1972, Bucureşti
Conferinţa naţională a scriitorilor, ziua întâia, ziceri şi perle

Z. Stancu uită să invite prezidiul să ia loc la masa prezidiului. În loc de locţiitorii de secretari spune locţiitorii de scriitori, şi nu mi se pare că nu se potriveşte. În timp ce bea apă dintr-un pahar, o voce din sală zice: Acum bea apă vie. Raportul lui Z.S., în care nimic nu este de remarcat, nici în bine, nici în rău, ţine de la 10.15 până la 11.25. Sala e pe jumătate goală. Şi te gândeşti că ar fi fost loc berechet s-o umple mulţimea tinerilor scriitori „nedelegaţi”, care trebuiau să asiste măcar ca invitaţi. Cine s-ar teme de tineri! Abia aşa au fost tulburate apele şi s-au creat suspiciuni între generaţii, între vârstnici şi tineri. Poate că asta s-a şi urmărit. Transfer de vinovăţie.

C-tin Chirita : „Ca secretar de partid [...] o sinceritate elementară mă determină să [...]”; „Dacă vreţi să ne acordaţi un oarecare merit”... Dar meritul, se recunoaşte, nu se acordă. Doar dacă nu e vorba de merit, ci de credit. Şi meritul nu ţine de voinţa publicului, nu este ceva ce vine dinspre public spre cel merituos!
„Ne-am înţeles îndatoririle, poate nu dintr-odată, poate nu toţi odată”. „Am avut fericirea de a găsi înţelegerea şi colegialitatea, la forurile superioare de partid...”.

Ion Gheorghe : „La noi gloria se administrează.” „Eu n-am nimic ca să constrâng pe cineva. N-am nici Fond literar, nici măcar nu sunt exemplu personal pentru cineva, pentru că fiecare este exemplu numai pentru el însuşi”.

Discursul lui A.P., şapte pagini a 42 de rânduri fiecare. Lumea, pe-afară, zvonea că a fost... moale!

23 mai 1972 – ziua a doua

Astă noapte până la 1.30 Adrian mi-a dictat discursul. 300 de rânduri. Unii l-au considerat moale...

26 mai 1972

La o întâlnire cu medicii la Casa Universitarilor. Cineva din sală, către Adrian: „Ascultându-vă, mi-aţi smuls din minte ce gândeam”...

28 mai 1972

Ieşim la aer la Băneasa – aeroport. Duminică grea de căldură, cu multă mişcare. În cursul dimineţii, la Obor, după oale de lut. Cu Nela şi Nicu după noi. Vrem să ne răcorim cu o bere şi nu găsim nicăieri. La mesele vecine, „provizii” de bere. Prevederea umană! Una dintre puţinele dăţi când Adrian se agită în gol, neputincios, când vrea şi pretinde să i se facă rost. Aici nimeni nu s-a sinchisit de faţa lui roşie de sete şi de nervi.

2 iunie 1972, Căldăruşani

Aşternem pătura lângă lac, pe-o grămadă de iarbă uscată. Ieşire la aer cu copiii şi cu tataia, ai cărui ochi de vultur nu ne slăbesc şi nu se descruntă, de parcă ne-a scos din penitenciar. Cadru didactic de ţară visând să se-nfigă temeinic în Bucureşti, cu şanse sigure, cu ajutorul fiului. Învăţător, primeşte cu satisfacţie să i se adreseze lumea cu „domnul profesor”. În seri de taină începe să ne povestească cu mândrie grozăvii din detenţie. Face orice să-i devină util, indispensabil fiului. Mi-a adus în casă „fetele” ca pe doi cărbuni care mocnesc într-o cămăruţă la subsol, pe-acelaşi hol cu încăperea în care stă el cu soaţa Margareta şi fiica lor Lidia. Pe Lidia a reuşit s-o mărite cu Nelu, frate cu una dintre femeile cu care bătrânul întreţine nişte relaţii suspecte. Şi pe care posibil că o şantajează. Femeia e măritată. Şi ea, şi bărbatul ei sunt de alergătură la Păuneştii vechi. Cârpele lor de şters pe picioare. Şi „fetele” sunt supuse şi-i execută ordinele scurte şi păstrează o tăcere absolută asupra intereselor lor în Bucureşti. Amândouă îi spun bătrânului Nasul şi lui Adrian Nasicul, Margaretei îi spun Nasa, iar Ioanei mele îi spun Nasica. Deduc că „fetele” din Bârca venite/aduse să se căpătuiască la Bucureşti, că vreau sau că nu vreau eu, sunt „finele” familiei. La origine, doar Maria a fost botezată, Nela e mai vânjoasă şi mai armonioasă decât „fina” Maria. În schimb Nela vine dintre ai lui Proca, familie cunoscută în Bârca, renumită pentru femeile cele mai „rele de muscă” din zonă... Discreţia finelor se sparge din când în când, când le-aud cum se ceartă crezându-se singure acasă/în casă.
Broaşte în concert la Căldăruşani. Tot aranjamentul a căzut. Omul care ne primise spune că i-au fost furate uneltele de pescuit, aşadar nu are peştele după care am venit.
Bătrânul se aventurează cu barca spre Mânăstire, peste lac. Înserează. Barca nu se mai zăreşte. Andrei ţine lacul sub observaţie. Ioana vorbeşte tot timpul, fără istov. Păsări prin copaci. Copiii au descoperit o nouă distracţie şi se joacă cu fire fragede de trestie. Bat clopotele de vecernie. A suta oară Ioana rosteşte: „O mie nouă sute şaptezeci şi doi” descifrând coperta interioară a agendei în care scriu. Nu reuşesc să ignor, să depăşesc o criză de orgoliu. Şi, departe, un cuc, şi greieri peste tot. Se-ntorc vâslind nişte pescari. Se răcoreşte plăcut. Ioana, iarăşi: „Una mie sută lei/ Ia, te rog, pe cine vrei,/ Ia-mă pe mine chiar tu,/ În persoana ta”. E o numărătoare de copii pe care a învăţat-o, întocmai, la Văleni. Ca şi „Ala-Bala-Portocala/ Ieşi Gheorghiţă la portiţă,/ Că te-aşteaptă Talion,/ Talion – fecior de domn,/ Cu căruţa Radului,/ Cu caii-mpăratului,/ Clanţ, clanţ, Dorobanţ”.
E ziua ei de naştere. La două noaptea a împlinit cinci ani. Fusese, ca şi acum, o noapte de Joi spre Vineri...

Aseară, cu Paler şi Adrian la Combinat, apoi pe terasă la Pescăruş. Subiect – doctor Hatmanu, vinovat – nevinovat. Paler era mulţumit că a scris articolul, la sugestia lui Adrian.
Tot aseară, soţii Hatmanu (doamna e pictoriţă!) şi doamna Steriade, în vizită la noi. Doamna Steriade i-a semnalat situaţia grea a ucenicilor din şcolile de meserii, ca să se scrie în ziar despre asta. E dezolată din cauza Doncăi, care de şapte ani vorbeşte cu un băiat care bea mult şi are în el „morbul distrugerii”. Se gândeşte să-şi schimbe apartamentul pe două garsoniere, ca să se separe de Donca. Speră că aşa fiica ei să se limpezească mai repede. E, şi aşa, fragilă, a fost şi bolnavă de hepatită, trebuie ocrotită, „nu asasinată cu fum şi alcool”. Studentă în anul II la greacă veche şi latină, Donca are un viitor. Spune doamna Steriade: „Dacă acum, când mă simt mai bine după boală, nu mă hotărăsc să mă despart de Donca, acum, când ar putea să pară că de la mine porneşte totul, mai târziu aş suferi mai mult, văzându-mă bătrână, inutilă şi cu răbdarea tocită. Pe de altă parte, Donca mi-a promis că niciodată nu se va duce la tatăl ei”. O ascultă, cu toată înţelegerea, uşor nu-i este să-şi ţină firea, să pară ok totul, să fie rezonabilă.
Ziulica Ioanei am serbat-o cu tort (tort cu căsuţă), cu CICO şi şampanie, cu urări frumoase. Tataie, Adrian, eu, Andrei, Nela şi Maria. Andrei a fost dulce: „La mulţi ani, surioară dragă! Te voi iubi toată viaţa”. Şi i-a sărutat mâna.
(Discursul lui Adrian, încheindu-se solemn şi lăcrimos: „Acum cinci ani, într-o noapte grea, mămica te-a născut. Ei i-a fost greu, era să moară”. „De unde ai venit tu, fata noastră?”.
De unde o fi scos povestea cu muritul? N-am fost nici un moment într-un pericol de netrecut.
M-am simţit stânjenită de minciuna gogonată, care şi-a făcut efectul. Transfigurată, Ioana s-o fi simţit vinovată?)
Trebuia, plănuisem să mergem la ştrand, dar tataia a venit cu ideea să mergem la Căldăruşani...
Copiii se agită şi ies în întâmpinarea celor care se întorc cu barca. Îşi imaginează că acum le vine şi lor rândul să se plimbe cu barca, ceea ce nu se întâmplă şi ei se bosumflă.

3 iunie 1972

Lent, şi aparent fără pericole chin, vesel uneori. Până la urmă dând în delir... Înaintând în vârstă, mă simt din ce în ce mai singură, împietrită, ca într-o migrenă care-mi atinge şi sufletul. Petrec această stare de anulare, prin tăcere. Am înţeles de mult ce slăbiciuni şi ce energii îmi rezervă. Aş vrea să nu uit nimic, în acest context, cât de mult îmi place Rilke, înfăşurându-mă, pansându-mi rănile lăuntrice cu poezia mea şi a lui. Amărăciunile calmându-mi cu stările lui de o uimitoare puritate. Prin Eminescu mi-am apropiat ritmul, magia lui. Îl vizitez, îl locuiesc cu fiinţa mea, mă adăpostesc în perfecţia lui.

4 - 5 iunie 1972

Adrian e bolnav. Vin să-l vadă doctorul Cincă, Ion Ţugui cu soţia, care e soră medicală, şi Paler. E vizibil grav bolnav, lipsit de puteri. Se vaietă speriat şi frica îi accentuează irascibilitatea cu toţi ai casei. Îi bat la maşină interviul cu Maliţa. Îmi dictează Cramponul şi Preambulul la Interviu. Tot azi reuşesc să-mi curăţ maşina de scris, să spăl rufe şi să calc. Mă spăl pe cap şi trimit poezii la "Valtra" şi la "Cronica" , îmi completez sumarul unui nou volum, caut un titlu şi mă opresc la „Răsad de spini”.

9 iunie 1972

Meditez la neliniştea mea interesată să mă lămuresc. M-am aşezat pe o prispă în Muzeul Satului. Mă simt golită de orice nădejde. Trupul meu – coajă vulnerabilă a duhului meu.

16 iunie 1972, Mangalia-Nord

În primul rând, grupurile de oameni, inteligenţi ori prea simpli, cu plăcerea lor nesfârşită de a se bârfi. Cei simpli se bârfesc cinstit, făcând din asta o pedagogie, cu un soi de credinţă că bârfind pot îndrepta câte ceva.

18 iunie – 23 iulie 1972, Mangalia

Dacă există un Dumnezeu care să vadă, să ne vadă! Ironiile sorţii! Şi vine o zi când nu mai poţi şi trebuie să recunoşti că vezi ce (ţi) se întâmplă şi pe deasupra şi crezi ceea ce vezi: conjunctură, laşitate, vicii, slăbiciuni, murdării, grosolănie, frică, tulburare mentală, consecinţă, înşelare, găinării, vindere de frate, bârfă gratuită.
Nu, nu suntem extraordinari! Ne înscriem în direcţia NEANT, cu convingere, cu credinţă, cu obstinaţie. Am făcut fapte mari, o mulţime de gesturi, dar încă nu i-am cumpărat Ioanei un paltonaş. O trecem de multă vreme de pe-o listă de priorităţi pe altă listă de priorităţi. Între timp ea creşte într-un paltonaş vechi, constrictor.

22 august 1972

Într-un circuit prin ţară cu maşina: Sibiu, Răşinari, Cisnădioara, Cisnădie, „Poetul pătimirii noastre”, Cetatea, Dumbrava Sibiului (Zoo).
În drum către Sibiu, în fiecare vîlcea câte o femeie, parcă aceeaşi femeie mereu, păzind mereu aceleaşi vite si cosând mereu o aceeaşi năframă, cu mereu acelaşi negru arnici...
Oamenii locului (Răşinari), când îţi explică unde se află locul pe care-l cauţi tu, iau ca reper arborii. Astfel, casa lui Goga este acolo unde sunt nişte brazi. Iar Piaţa din Răşinari este acolo unde se văd nişte nuci.

23 august 1972

Galeş, Sălişte, Colinele Tilişcăi.
La Ana Hânsa, cumnata unchiului Antipa Păunescu.

24 august 1972

Popas la Poiana Sibiu. Dacă vremea e bună, pornim spre Făgăraş.
„Acolo sus, în lumea fără geam sunt munţi în care norii locuiesc./ E lacrima pe care o plângeam în somn, visând că nu mă umilesc./ Sunt zonele de sufletesc dezastru pe care le coboară oi păscând sub stele sufocate de albastru ce speră mila ochilor de sfânt.// De n-aş muri m-aş arunca în gol, dacă durerea- nchipuită n-ar vâsli în sânge speriatul stol, de neputinţă la hotar.// Şi cine-mi crede zâmbetul amar, de nebunie stâlpnică, un rol,/ Greşeşte lin, îmi face dar din dar din apa care tulbură nămol.” (24 august, Sibiu)

„Trebuie că este sub pământ un spirit care mă conduce, care mă constrânge,/ Credincios respiră aerul din juru-mi, credincios desparte sufletul, de sânge./ Dă-mi cu bună voie drumul ca să merg, zdrenţuindu-mi pielea tălpilor în râu./ Nu pot recunoaşte nici o moştenire/ Nu mi se cuvine nici un pai de grâu./ Să-i rămână toate vorbele-ngânate, Stafiile blânde, somnul pururi bun/ Firea mea respinge liniştea din care rup şi-n locul ei nimic nu pun.” (24 august, Sibiu)

„Să vrei şi tu să vezi către străini,/ Cum şi de tine ţi se face dor,/ Cum de o jale parcă te înclini,/ spre clipele ce săvârşesc omor,/ Să vrei şi tu să vezi cât semeni lor/ Cu pure flori în toartele de spini,/ Să vrei să înţelegi păgubitor,/ Cu cine stâlpul crucii ţi-nvecini.” (24 august, Sibiu)

„O aşezare între munţi de iarbă,/ Un fel de drum care s-a rătăcit,/ Şi oamenii, până-l găsesc, pasc turme,/ Şi case mari din lemne ţi-au cioplit”...

Miel

Dacă m-aş mai naşte, pe colină fie/ Miel cu lână creaţă, miel fără noroc,/ Fraţii mei mai vârstnici plâng pe năsălie/ Viaţa mea furată pentru un cojoc.// Botul pentru iarbă, ochii pentru somn,/ Carnea îndulcită suie ca un fum,/ Ciobănit odată, singur ca un domn/ Osteneam de soare şi cădeam pe drum. (24 august, Sibiu)

25 august 1972

Spre Păltiniş sunt munţi întregi despăduriţi. O jale!

26 august 1972. Brukenthal

Cimitire de nobleţe, mumia vechilor culori, scheletul pietrei, îngroparea morţilor în poziţia chircit, trecerea umilită peste „prag”, figurine antropomorfe – femeia şi animalele domestice, morminte de înhumare şi morminte de incineraţie, copia unui vas de aur traco-cimerian, depozitul de bronz de la Guşteriţa (Sibiu), cereale carbonizate descoperite în aşezarea dacică de la Grădiştea Muncelului (Sarmizegetusa), judeţul Hunedoara, unelte descoperite în cetatea dacică de pe dealul Cătănaş (Tilişca), tot aici ceramică dacică lucrată la roată (forme excepţionale), arme, obiecte de harnaşament, inventarul unui mormânt de incineraţie: podoabe de argint zdrobite şi arse ritualic, potcoava cu cui, catarama ruginită, opaiţul de bronz, oglinda, cheile de bronz, podoabele, oglinda circulară cu perforaţii de jur-împrejur, spartă în cinci părţi, opaiţe de lut, vase de sticlă de Herculanum (Italia) şi vase de sticlă descoperite în Dacia, mai mici, parcă de uz farmaceutic, în formă de păsărele cu gâtul tăiat. Pe spatele opaiţelor de lut scrie cu litere foarte regulate: FESTI, FORTIS, ca două labe de picior omenesc cu degete lungi (flacăra se aprinde în dreptul unghiilor sau pe locul unde ar fi fost femurul: merg cu focul lăuntric, în lumina unui foc-frate, favorabil mie). Mozaicuri, olane, cărămizi (romane) în ruinele cetăţii Apuleum (Alba Iulia), aici instalaţii de încălzire, cărămizi ştampilate, purtând sigla unei unităţi militare romane în Dacia. Statuete de bronz. O mână enormă sprijinită într-un singur deget (restul, sparte).
Şi văzând toate aceste lucruri, mi-am ridicat copleşită ochii spre tavan. Şi cât de odihnitoare mi s-au părut deodată boltele scunde!
SUS – din tehnica olăritului, lucrul cu lutul: curăţirea lutului, netezirea bulgărelui, „ridicarea” lutului, netezirea fundului oalei, ridicarea pereţilor, modelarea formei oalei, fixarea toartei – şapte trepte distincte de lucru. Centrele Ceramicei: Bârsa – Arad, Oboga – Olt, scrie pe o piesă: Noparca (năpârcă, şarpe?). Un şarpe negru înţepând cu limba o pasăre, Săscior – Alba, Horezu – Vâlcea, Vama – Maramureş, Vlădeşti – Argeş, Ceramică neagră – Suceava, Ceramică Săcec – Maramureş (roşie cu arsuri negre). Motive: geometrice, vegetale, florale, animale. UTILITATE: oală românească pentru varză, oală de gătit la nuntă, oală imensă, pentru sarmale, cu capac şi fără.
Enumerare şi descriere – SPLENDORI!:
Cana săsească de breaslă pentru vin, Transilvania, sec. 18, verde, cu aplicaţii precum ţintele, cu trei ţuţuroaie ciobite pe toartă, cu o gură mare şi cu una mică, între care e o gâtuitură. Ca o dantelă într-un fier verde.
Ulcior săsesc de breaslă, pentru vin, Transilvania, sec. 19, verde, ca o pasăre mare cu trup bombat, lung, cu gulerul care se continuă-n toartă, cu capul mic, cu ciocul mic, cu calota craniană înjumătăţită. Ornamente aplicate, ornamente din pieptene, în valuri transversale şi longitudinale, toarta din trei şerpi supuşi asupra unei punţi înguste deasupra prăpastiei.
Ceramică săsească, Nordul Transilvaniei, sec. 18 – un ulcior verde, o cizmă cu toc şi toartă, o ploscă, o pereche de botine.
Broderii săseşti. Covoare româneşti.
Cópii după figurinele din lut ars din epoca bronzului, descoperite la Cârna.
Obiecte de port popular, camere întregi, icoane pe sticlă, arta încondeierii ouălelor, alte obiecte, broderii.

(variante)

Se poate trăi liniştit dacă vrei,
Se poate-ncheia fără chip
Nu vine nimeni să strige dacă nu laşi
Brazi arzând asupra primilor paşi.
În albele ore de sănătate,
Se poate trece şi peste himere,
Poate să-nsemne ceva acest chin trecător
Ca un vârf fără dor.
Cuvinte(le) se sfiesc în timpul încet,
Şi-ar fi o greşeală, ca un părinte pierdut,
Dacă închipui izvoarele/greşealele fără trecut...

Bătrânul de o sută de ani stătu lângă zid
Cu mâinile strânse pe topor,
Cu ochii mijiţi după noi,
Şi norii ca mieii treceau, şi mieii ca norii,
Scăpaţi ca din ţarcuri de oi,
Şi când am privit înapoi
În valea cu casele rare,
Învelit în veşminte de lână
Bătrânul...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara