Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Pamflet fără Gâgă de Mircea Mihăieş

Ziarul Adevărul publică în ediţiile sale de week-end o rubrică intitulată "Extemporal de sâmbătă" — o mini-radiografie a evenimentelor săptămânii scurse, prezentată cam în stilul "Bulei demnitarului" din Academia Caţavencu. Parcurgând coloana din pagina a doua a ziarului, îţi faci o imagine destul de exactă a ceea ce mişcă (sau nu mişcă) în ţărişoară. Segmentul cel mai spectaculos, păstrat pour la bonne bouche (adică "la urmă", pentru pruteanieni) selectează tembelisme rostite sau comise de personajele publice. Ediţia din 8 martie a "Extemporalului" notează sub această rubrică, de obicei plină de haz, intitulată "Trofeul Gâgă": "Nu se acordă în această săptămână".
           
Hm! S-or fi deşteptat românii şi n-au călcat în străchini şapte zile încheiate? S-o fi dat concediu în parlament, la guvern şi în administraţie? Or fi fost trimişi toţi poliţaii la perfecţionare? Îndoi-m-aş! De-ar fi numai gafa de proporţii a directorului SRI, Timofte, care, cică, îl culpabiliza pe premier citându-i vorbele: "Un prieten am avut în SRI şi l-ai schimbat şi pe ăla!" şi trofeul ar fi trebuit depus urgent în braţele lugubrului personaj. (E drept că ea figurează la secţiunea "Top şoc", dar nu ştiu ce e şocant în astfel de gesturi care sunt regula comportamentală a pesediştilor şi nu excepţia!) Fără nici un efort, mi-au venit în minte cel puţin alte patru-cinci secvenţe care-ar fi meritat cu prisosinţă să figureze în colecţia de perle a "Adevărului". Cea mai gogonată dintre toate aparţine unei femei — şi probabil aşa se explică reticenţa redactorilor: cum să "desfiinţezi" o reprezentantă a sexului delicat tocmai de ziua femeii?!
          
Ca să n-o mai lungesc, e vorba de-o femeie-parlamentar de la PRM. Nu i-am reţinut numele, dar figura n-am să i-o uit multă vreme: tipul matroanei-buldozer, care nu vorbeşte, ci dă sentinţe. Recitând diverse propoziţii anapoda, din gura ei ţâşneau flăcările indignării şi pucioasa blestemului. Totul, de la mâinile dolofane la trăsăturile cioplite sumar ale feţei, emana duritate, intoleranţă şi ură. Excelent aleasă de superiori pentru a-i reprezenta în treburile murdare ale politicii, chipul peremistei îţi sugera că e mai bine să taci, pentru că s-ar putea s-o şi încasezi. Posesoarea unei voci tunătoare, ea nu aducea probe, dar te acoperea urgent sub flegma insinuărilor, anexându-te unor comploturi internaţionale, fixându-te, ca-ntr-un insectar, în cele mai tembele teorii ale conspiraţiei. Lecturile adânci din Alcibiade, combinate cu experienţa de "lucrător" în justiţia lui Ceauşescu, i-au conferit o inflexibilitate de macara şi-un ton ce face glasul câinelui din Baskerville să sune duios.          
          
Membră în subcomisia parlamentară pentru cercetarea "groaznicelor fapte" de la CNSAS (adică neobrăzarea unei părţi a conducerii de a publica lista securiştilor care au făcut poliţie politică), doamna peremistă şi-a început atacul în stilul binecunoscut al gazetei de partid cam în felul următor: "gruparea DPP" (Dinescu, Patapievici, Pleşu) e vinovată pentru că a destabilizat ţara într-un moment hotărâtor: summit-ul de la Praga. Am avut de câteva ori tentaţia, în ultimii treisprezece ani, să sparg televizorul, dar niciodată cu pofta cu care-aş fi făcut-o privind emisiunea la care, sub privirile blajine ale lui Tucă, peremista de serviciu îi dădea lecţii de patriotism şi morală lui Mircea Dinescu. Membră într-un partid care moare de dragul democraţiei occidentale, evident că subalterna lui Vadim avea toate argumentele să-i urecheze pe "DPP"-işti, că doar securiştii din PRM s-au zbătut să ne aducă la porţile NATO şi UE, nu politica ferm pro-occidentală a celor invocaţi!
          
De când era ministru de Externe, nu trecea zi în care Andrei Pleşu să nu fie spurcat de naţional-securiştii de la "România Mare" pentru "trădare de patrie", pe motiv că fiecare gest al său echivala cu tot mai decisiva îndepărtare de practicile comunist-bolşevice. Vânat pas cu pas, hărţuit la fiecare întorsătură de frază, Andrei Pleşu era suspect în principiu: era prea inteligent, prea talentat şi prea curat pentru tagma de nulităţi care, asemeni ciupercilor, pot să se dezvolte nestingherite doar în umiditatea scârboasă a subsolurilor — produse şi producătoare ale întunericului.
          
Lui Mircea Dinescu nu i se iartă până azi şi nu i se va ierta niciodată că a fost perceput drept simbolul răsturnării dictaturii comuniste. El a încurcat multe socoteli chiar începând cu amiaza lui 22 decembrie — ca să nu mai vorbesc de lunile de dizidenţă activă, când mulţi dintre vitejii de după război îşi rodeau prin ascunzişuri unghiile, incapabili să depăşească frica patologică de consecinţele eventualei exprimări a nemulţumirii faţă de demenţa lui Ceauşescu. Etichetat — în funcţie de moment şi necesităţi — când nebun, când ţigan, când spion ruso-maghiaro-americano-israelian, când hoţ şi beţiv, când impostor şi escroc, Mircea Dinescu se aşază firesc, şi astăzi, pe lista celor vizaţi spre grabnică exterminare. Întrupare a însăşi ideii de libertate, Mircea Dinescu e bârna din ochiul puterii smintite şi nesătule care nu visează decât la imnuri pe o singură voce (PSD) şi la balade pe mai multe ţevi de mitralieră (PRM).     
          
Cât despre Horia-Roman Patapieivci, ce să mai spun? El e duşmanul natural al oricărei forme de prostie, incultură şi fariseism. Ivit strălucitor în viaţa publică a României după 1990, lui H.-R. Patapievici nu i s-a putut atârna nici una din tinichele de largă circulaţie dâmboviţeană. N-a fost nici securist, nici comunist. Nici măcar n-a dorit să publice sub Ceauşescu, pentru că i s-ar fi părut compromiţător, prin contaminare cu aerul epocii. Şi ce să-i reproşezi atunci? Inteligenţa, cultura, farmecul? Onestitatea, expresivitatea, talentul? În disperare de cauză, specialiştii comisiei Predescu i-au invocat, într-un act oficial, corespondenţa particulară. Halal profesionalism, halal metode ştiinţifice!          
          
Logica pupincuriştilor într-ale patriei nu putea, de altfel, decât să sucombe în faţa disperării unui tânăr care visa pentru ţara lui un destin mai bun decât cel croit de libidoşenia patriotardă în care străluceau şi strălucesc tot felul de lepre cu conturi groase — şi atunci, şi acum. Faimoasa pagină 63 din Politice a scos din minţi pe nimeni alţii decât "patri-hoţii" care, vorba unui ziar, "ar vinde România în cinci minute". Au şi făcut-o, strict juridic vorbind, când o parte dintre ei s-au oferit să participe (contra cost, fireşte!) la un imaginar simpozion despre federalizarea Europei orientale, la care ar fi ţinut fără să clipească discursuri alături de o impozantă listă de terorişti şi escroci internaţionali.
          
Aşadar, femeia peremistă poate fi fericită: nu numai că a cântat dulci melodii la urechea şefului, dar a scăpat şi de "Trofeul Gâgă". Indignarea oportună în faţa "complotului" DPP-ist i-a asigurat, probabil, un scaun şi în parlamentul viitor. Mă întreb cu ce s-ar fi ales dacă şi-ar fi exersat "vigilenţa" în faţa colegilor ce salivau de încântare la gândul că vor ciupi 1500 de dolari din mâna "fraierilor" de la Bruxelles, deşi li se cerea, nici mai mult, nici mai puţin, decât să pună în pericol politica oficială a statului român. Adică li se cerea, la modul cel mai direct, să trădeze. Şi au trădat.
          
De toată această perdea de ceaţă profită, alături de securişti, un singur om. Numele lui e Gheorghe Onişoru. Orice adjectiv infamant la adresa acestui individ mi se pare prea slab. În lunga şi nu tocmai imaginara listă a celor care-au făcut de ruşine ideea de intelectual şi de român el ocupă de pe acum un loc de frunte. Dacă se străduie, va putea ajunge poate cel dintâi dintre cei dintâi. Pentru că e tânăr şi calităţi are din belşug. Are chiar şi scăunelul asigurat. Îi lipsesc doar funia şi săpunul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara