Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Păţaniile unui român în România şi în Elveţia, povestite de el însuşi de Alex. Ştefănescu


Alain Delon în variantă românească
Avem un nou prozator: Jean Celeste Dimitrescu! S-a născut în urmă cu mulţi ani (cam mulţi, pentru un scriitor care se afirmă abia acum) şi anume la 18 februarie 1931 la Bacău. Absolvent al Institutului Politehnic din Galaţi, unde s-a specializat în "maşini de ridicat şi motoare pentru vase de pescuit", s-a îmbarcat pe un vas din marina comercială, apoi a lucrat ca inginer şi, în continuare, ca profesor de fizică la Constanţa. În tinereţe, semăna la înfăţişare perfect cu Alain Delon (şi seamănă şi în prezent, cu Alain Delon cel de astăzi), astfel încât n-a dus niciodată lipsă de succes la femei. În 1968, s-a expatriat căsătorindu-se cu o elveţiancă (de limbă franceză), Christiane, şi stabilindu-se la Geneva. În capitala Elveţiei a practicat în primii ani meserii dintre cele mai pitoreşti: frizer de câini, lucrător la pompele funebre etc. În 1998 s-a întors în România, împreună cu soţia lui, şi şi-a fixat domiciliul la Breaza.
Primele sale cărţi de proză au apărut (în versiune franceză) la Geneva, la Editura Eboris: Tango-Béquille, 1995 (roman) şi La densité expressive du mangeur de banane, 1996 (proză scurtă). În România a publicat, la Editura Maşina de scris, romanele Ca sfântul Lazăr târâş-grăpiş, 2000, şi Tango în cârje, 2001. În prezent lucrează la un nou roman, Mecanismul complicat al dorinţei.
Este Jean Celeste Dimitrescu o Nina Berberova a noastră? Nu. Proza sa n-are nimic din sentimentalismul naraţiunilor cu care rusoaica din Paris i-a cucerit, la anii senectuţii, pe editorii francezi. Jean Celeste Dimitrescu povesteşte, cu umor - şi adeseori cu un umor negru - peripeţiile prin care a trecut de-a lungul vieţii.
Îl putem considera, în cazul acesta, un Papillon român? Nici atât. Jean Celeste Dimitrescu nu este un scriitor naiv (chiar dacă îi lipseşte o pregătire sistematică de literat). Sarcasmul său caustic, originalitatea stilistică agresivă, plăcerea sadică de a şoca prin referiri directe la viaţa sexuală şi prin evocarea unor scene macabre îl înscriu în descendenţa unor profesionişti ai hărţuirii cititorilor, ca Louis Ferdinand Céline şi Henry Miller.
Şi mai este ceva. Cărţile sale sunt pline de peripeţii captivante, dar dacă le repovestim, într-un stil neutru, enunţiativ, constatăm că din toate aventurile nu rămâne aproape nimic. Ce se întâmplă?


Un prozator care dă totul la maximum
De fapt, senzaţia de nemaivăzut este creată în mare măsură de modul de-a povesti. Talentul literar al autorului transformă fiecare întâmplare, chiar şi una banală, într-un eveniment. Dacă el istoriseşte, de exemplu, cum a sustras un crap din acvariul de la Constanţa şi l-a făcut saramură, acţiunea devine pasionantă, ca un film cu James Bond. Dacă relatează o criză de nervi făcută de una din nevestele lui din România, explozia de furie a femeii ni se înfăţişează ca dezlănţuirea înfricoşătoare a lui Polifem după orbirea lui de către Ulise. Totul este alert, violent, dat la maximum. Stereotipa viaţă de fiecare zi, descrisă de Jean Celeste Dimitrescu, se împrospătează spectaculos, ca frunzişul prăfuit al arborilor dintr-un mare oraş după o ploaie de vară. Chiar şi situaţii din care scriitorii au făcut de multă vreme locuri comune ale literaturii, cum ar fi răsărirea lunii sau înmânarea unui buchet de flori femeii iubite, par evocate acum pentru întâia dată.
Surprinzător, pentru cititorii sceptici, este faptul că prozatorul foloseşte, în numărul său de prestidigitaţie, pe scară largă metafora, străvechea figură de stil considerată de atâţia specialişti uzată moral. Iată însă că în cazul său metafora, departe de a încărca textul şi de a-l face de necitit, îl activează, îl şampanizează, îl transformă într-un mijloc de seducţie căruia aproape nimeni nu poate să-i reziste:
"O secretară deschide uşa. Cu ea pătrunde în sala de aşteptare un marş funebru ale cărui note, grele, se lipesc de perdele ca nişte muşte mari şi cleioase."
"Mi-e frică. Dama se aşează pe pat, schiţează un surâs în scopul de a mă seduce... Surâsul forţat face să-i scârţâie colţul buzelor..."
"Jos, în micuţa curte rahitică, nişte cămăşi albe se legănau încet pe o funie de rufe, asemănătoare unor ectoplasme flămânde."
La puţini scritori de azi, la Mircea Dinescu, de exemplu, talentul literar mai este atât de evident ca la Jean Celeste Dimitrescu.

Comedia existenţei de fiecare zi
În romanul Tango în cârje, autorul evocă întâmplări trăite de el la Constanţa, în anii şaizeci. Tânăr inginer boem şi libertin, şef de producţie într-o întreprindere de reparaţii şi întreţinere de motoare marine, care primeşte sarcina absurdă de a fabrica lame de ras, personajul-narator nu poate - şi nici nu încearcă - să se conformeze disciplinei impuse de partidul unic. Căsătorit cu o femeie imposibilă, Laura, el se sustrage, de altfel, şi disciplinei conjugale, ducând o viaţă de don Juan. Din numele femeilor cucerite de tânărul inginer în doi timpi şi trei mişcări s-ar putea alcătui un dicţionar. În scurtă vreme, destrăbălatul îşi părăseşte nevasta şi îşi schimbă şi serviciul, ajungând temporar inginer de întreţinere la acvariul din Constanţa şi, apoi, profesor de fizică la un liceu, unde, inevitabil, se culcă nesăbuit cu una din fetele din clasele mari (la iniţiativa ei, dar ce mai contează!). În cele din urmă o cunoaşte pe o elveţiancă venită la mare, se căsătoreşte cu ea şi părăseşte România.
Faptele în sine nu spun însă nimic cuiva care n-a citit romanul. Caruselul farmecului literar se pune în mişcare abia în momentul lecturii pe cont propriu a textului. Ce poate fi nemaipomenit la o nuntă? Iată ce poate fi:
"Nunta era în toi. Trecuse de miezul nopţii. Băuserăm peste măsură. În veselia generală, Ioana, balerina principală de la teatru, dansa pe o masă. Tocurile-i înalte găureau feliile de pâine şi foile de salată."
Nu nunta în sine, nu dansul pe masă, ci tocurile înalte care găureau feliile de pâine şi foile de salată reprezintă senzaţionalul. Este vorba, de fapt, despre un mod de a vedea lumea, care face totul interesant.
La fel se întâmplă în romanul Ca sfântul Lazăr târâş-grăpiş, rememorare a eforturilor făcute de românul stabilit la Geneva de a-şi câştiga existenţa prin practicarea unor meserii improvizate. Peripeţiile prin care trece un emigrant pot fi povestite în multe feluri şi de obicei ele sunt povestite într-o manieră plictisitoare, din cauza incapacităţii naratorului de a se detaşa de propriul lui trecut. Jean Celeste Dimitrescu se detaşează însă complet, parcă vorbeşte despre altcineva. De altfel, nimic nu-l intimidează, nici moartea:
"La crematoriu, morţii îşi aşteaptă rândul la rotisor, într-o cameră frigorifică. Pe uşă, un număr. Un simplu număr. [...]
Dacă apeşi pe un buton montat la exterior, un tub cu neon se aprinde în cameră. Timpul de iluminare e scurt. Reglat de un mecanism de ceas, becul iluminează interiorul exact cât trebuie ca să-l mai vezi o dată pe dispărut, prin geamul uşii. [...]
În lungul culoarelor cenuşii, privirea este atrasă automat de butoanele de lângă uşi. Butoanele sunt albe, rotunde şi mici ca o ultimă aspirină..."
Romanul culminează cu relatarea unei întâmplări de un comic macabru: personajul-narator sparge din greşeală urna cu cenuşa defunctei lui surori, iar soţia lui confundă, printr-un concurs de împrejurări, cenuşa respectivă cu un praf de supă şi o foloseşte ca atare...
Jean Celeste Dimitrescu se joacă, plin de cruzime, cu sufletul cititorului, îl încântă şi îl îngrozeşte alternativ, dar îl şi cucereşte. Este un mare talent care a intrat târziu în competiţia literară, dar care recuperează rapid şi luptă, cu şanse, pentru unul dintre primele locuri. Jean Celeste Dimitrescu, Tango în cârje, roman, traducere din limba franceză de Christiane D. Schütz şi Jean Celeste Dimitrescu, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2001. 240 pag.
P.S. Îi mulţumesc lui Mircea Iorgulescu pentru răbdarea cu care mi-a explicat - de acolo, de la Paris, de unde, după cum ţine să precizeze, vine rar în România - cum se consultă un dicţionar, cum e cu deontologia profesiei de publicist etc. Explicaţiile sale au apărut însă în România literară, ceea ce mă face să mă simt vinovat faţă de cultura franceză. Trebuind să-şi bată capul cu educarea mea, Mircea Iorgulescu a lipsit, timp de o săptămână, din dezbaterile care animă viaţa culturală pariziană. Şi absenţa lui, fără îndoială, s-a simţit, a fost deplânsă. De câte ori sună telefonul la mine acasă tresar înfricoşat, întrebându-mă dacă nu cumva mă caută Pascal Bruckner sau Bernard-Henri Lévi ca să-mi reproşeze că l-am făcut pe Mircea Iorgulescu indisponibil, fie şi temporar, pentru lupta de idei de la Paris.