Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
Pantalonii scurţi de Livius Ciocarlie


Răspund la o întrebare care nu mi s-a pus. Dacă e să judec după câte cuvinte fireşti lipsesc din ceea ce scriu, pot spune că sunt foarte autocenzurat. Cum însă nici nu simt nevoia să le scriu, înseamnă că cenzor este inconştientul - iar inconştientul e cu totul altcineva. Personal, nu-l cunosc.

Aseară mi-au plăcut mult nişte pagini dintr-o carte. Acum, dimineaţa, fiindcă nu pusesem semn, le reiau. Îmi plac din nou. Parcă, parcă, le-am mai citit...

Ca şi Pirgu, Mateiu a fost un personaj extraordinar. Pirgu a avut bunăvoinţa de a fi numai fictiv.

Sigur este că fără infern nu poţi să devii mare scriitor. Unica deosebire: la unii - Pascal, Proust, Kafka - infernul rămâne în mare măsură interior, la alţii dă peste margini - Villon, Dostoievski, Mateiu.

Ion Vianu, despre Pantazi: "Excesul de fericire e, paradoxal, şi un izvor de tristeţe, căci preface trecerea timpului, epuizarea plăcerii, perspectiva morţii, într-o cu atât mai insuportabilă aşteptare." În sensul acesta, al regretului pentru încheierea "petrecerii", este Sorin Titel un mare scriitor al morţii, ceea ce critica noastră continuă să nu vadă, supralicitând tot felul de scriitori buni, de epocă, în fond minori. Acum vreo doi ani, când a trebuit să numim 20 de scriitori în vederea traducerii, pe baza propunerilor venite de la reviste, pe Sorin a trebuit să-l lăsăm afară fiindcă nu fusese propus de nimeni. Nu-i vorbă, nici juriul nu-l voia. Se zbate numai ?epe pentru el.

Capul meu nu produce idei despre "lume şi viaţă". Nu face decât să reacţioneze la ale altora, când îl izbesc. Unghiul lui de lovire este îngust, cel de împrăştiere vast.

În lumea lui, copilul trăieşte în regimul catharctic al lui ziceam că. E forma lui de gratuitate, care înglobează viaţa estompându-i efectul. Când viaţa pătrunde cu brutalitate în acest cocon, de exemplu prin pierderea unuia dintre părinţi, copilul, lipsit de apărare, de "experienţă", este lovit în plin. Se vede sau nu se vede, nu-şi mai revine nicicând.

Armata formată din angajaţi voluntar reprezintă etapa postmodernă a milităriei. Înainte, un război purtat aiurea, să zicem în Vietnam, provoca acasă traume şi tulburări. Acum, murindu-se în Irak, acasă se spune "s-au dus pentru bani, ştiau la ce se expun". Armata nu mai reprezintă societatea. Nu mai e ţăranul român murind la Plevna sau muncitorul englez murind la Verdun. Este o trupă de mercenari lipsită de mobilitatea care i-ar permite să treacă la adversar. Oricât de absurd ar fi războiul, ecoul, în ţară, este unul soft.

Ionică Tăutu refuză să facă propuneri de îndreptare a lucrurilor, cum îi propusese Teodor Balş, sub cuvânt că publiciştii nu pot mare lucru în viaţa practică (cf. Paul Cornea, 211). E ceea ce n-au ştiut intelectualii noştri după 1990. Fără entuziasm, trebuie să recunoaştem că îndreptarea lucrurilor este misiunea oximoronică a unor pragmatici din rândul oamenilor politici, fie ei mai necinstiţi, fie ei mai proşti.

Maxone se lungeşte lună de lună. Sufletul i-a rămas intact. Iar Corina scrie o carte compusă după principii matematice. I-am spus că dacă are probleme cu tabla înmulţirii, pot s-o depanez.

Mă uit la învingătorii regatei Oxford-Cambridge 1937. Sunt bucuroşi. Au, fiecare, cam 95 de ani.

E criză atunci când ambele perspective ale unei alternative te sperie la fel de mult. La limită, a trăi sau a muri.

A nu supăra. A călători, fie şi până în Cişmigiu. A te angaja în iniţiative de care niciodată n-ai fost prea în stare; de care acum nu mai eşti în stare deloc. A te răsfăţa, scuturat de nelinişte. A nu şti ce cauţi aici, ce ai căuta acolo. A...

Un anumit Dubois, despre romantism: "E un cuvânt pe care toată lumea îl rosteşte fără ca măcar două persoane să-i atribuie acelaşi sens." Postmodernismul, la fel. E drept că postmodernism nu se mai rosteşte la fel de des ca până nu demult. În interval, Corina, venind acasă: "Tot n-aţi mai terminat de vorbit despre postmodernism?"

Angelo Mitchievici, rezumând o idee a lui Matei Călinescu: "Mediocritatea este, prin urmare, terenul fertil pe care înfloreşte kitsch-ul cu fleacurile sale delectabile." Fleacuri delectabile ? Mde...

Fiindcă am ajuns cam devreme la cabinetul Ligiei, mai rămân câteva minute la poala blocului. Îmi spun să fac puţină matematică, fiindcă înviorează mintea. Nu de alta, dar poate îmi amintesc, măcar o dată, de câte ori pe zi iau cutare medicament. Şi cum îl cheamă, mai întâi. (Ligia: "Eşti intelectual, ce Dumnezeu!...") Prin urmare, încep să număr. Îmi iese că suntem în al nouăsprezecelea an de când am scăpat de Ceauşescu. Dacă adaug şase ani, câţi au fost până la război, şi, trecând la o operaţie superioară, făcând împărţirea, aflu că am trăit convenabil mai bine de a treia parte din viaţa de până acum. Găsesc că e un scor destul de bun. Nu am de ce să mă plâng.

Om fi fost noi grozavi în "interbelic", dar iată cum stăteau lucrurile după un raport al Ligii Naţiunilor: în 1888 îi depăşeam pe toţi vecinii la consumul de grâu; în 1935 consumul nostru scăzuse cu un sfert şi, cu excepţia Poloniei, toţi vecinii ne depăşiseră; la lapte, carne, ouă, zahăr, în acelaşi an, bulgarii ne depăşeau cu de două până la trei ori.

Şi tot atunci, de parcă ar fi astăzi, Mircea Eliade: "Oricine se ridică în această ţară a noastră trebuie să fie murdărit de sus până jos."

Cu barca pe lacul Snagov. Pe maluri, într-o deplină frăţietate, oameni de afaceri, deputaţi, oameni de televiziune, jurnalişti (independenţi). Dintre toate vilele, cel mai mult mi-a plăcut a lui Mircea Geoană. Nu pentru că ar fi mai grozavă decât altele. Pentru că partidul condus de domnul Geoană îşi zice social-democrat.

Stabilisem că eseurile despre autori străini merg; pot fi înregistrate şi chiar publicate în volum. Eric e de altă părere. Astăzi abia am computerizat jumătate de pagină şi a protestat: destul! înţelegi matale ? destul!

Refac partide de şah. Mi se potriveşte: văd ce se întâmplă, nu înţeleg de ce.

Mi se potriveşte oarecum. Cam după zece mutări, pun greşit o piesă. Reiau totul de la început. Nu greşesc tot acolo. De greşit, greşesc, însă cu folos: timpul a trecut, nu m-am gândit la nimic.

Ce am învăţat "în capitală" este că vorbim săptămâna viitoare înseamnă vorbim la calendele greceşti.

Avem, noi, ăştia, românii, două poziţii de comutator: ori nu ne pasă, ori devenim intoleranţi.

Cartea despre Roman: dificultăţi. Nu s-a obţinut finanţare. Sorina face în continuare demersuri. În schimb, chiar astăzi mă anunţă directorul Muzeului din urbea părăsită că în octombrie organizează o expoziţie cu lucrările lui Roman. Directorul nu-i altul decât Marcel T. Râde, cum ziceam despre mine şi Corina, ca un prost. Îl întreb dacă-l mai ascultă subordonaţii după ce-l aud râzând aşa. "Să mă vedeţi, zice, când vin în pantaloni scurţi."