Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tropice Surâzătoare:
Paralelisme riscante (1) de Mihai Zamfir


Ce asemănări există între Brazilia si România? Raspunsul onest: nici una. Asta nu i-a împiedicat pîna acum niciodata pe participanţii la întîlniri oficiale, la vizite politice, la colocvii pe pretexte ştiinţifice sa inventeze similitudini care de care mai fanteziste.

Exemple? Nenumărate! Românii şi brazilienii ar fi „veseli", „umani", „persoane prin excelenţă extrovertite", „ar avea muzica în sînge", „ar poseda o gastronomie ingenioasă şi savuroasă" etc. Nu s-a inventat însă unitatea de măsură pentru veselie ori umanitate, iar celelalte trăsături evocate sunt valabile pentru mai toate popoarele lumii. Intre Brazilia şi România nu există asemănări, cele care pot fi totuşi surprinse rămîn rodul hazardului.

Astfel, dinastia imperială braziliană, domnitoare pînă în 1889, se înrudea cu dinastia regală română; Regele Ferdinand era stră-strănepotul lui Pedro I, prim Impărat al Braziliei şi apoi Rege al Portugaliei. Dincolo de imprevizibilele mariaje princiare, na existat aparent nimic cu adevărat înscris în specificul profund al celor două popoare.

Una dintre neprevăzutele consecinţe ale acţiunii dinastiilor domnitoare poate fi astăzi admirată de toată lumea şi va fi încă multă vreme: reşedinţa de vară a împăraţilor Braziliei, orăşelul de munte chemat Petropolis şi aflat la Nord de Rio de Janeiro, seamănă frapant cu reşedinţa regală românească, Sinaia. Aerul lor arhitectural şi natura înconjurătoare par acelaşi; nostalgiei europene a unui împărat portughez i-a corespuns nostalgia germană a Regelui Carol I; iar respectivele nostalgii s-au tradus în imaginarea unor aşezări uşor exotice, dar de frapantă originalitate, creatoare de microclimat cultural. Monarhia a trecut, a devenit istorie, operele ei au rămas. Cine ştie, poate că peste un secol, asemănarea dintre Petropolis şi Sinaia nu va mai fi la fel de frapantă sau va fi devenit inexplicabilă chiar şi pentru oamenii cultivaţi ai viitorului.

Hazardul istorico-genealogic româno-brazilian se completează cu un alt hazard, mai profund: cele două ţări, aflate aproape la antipozi, România şi Brazilia, vorbesc limbi înrudite - chiar extrem de înrudite, pentru că portugheza seamănă mult cu româna graţie foneticii ei ciudate. Idiomurile nu înseamnă doar fonetică, vocabular şi reguli minimale de relaţie între cuvinte, ci şi un potenţial cultural latent, mereu constant. Fiecare limbă actuală marchează detaşarea progresivă de o îndepărtată bază comună, care continuă să o comande, din umbră şi din adînc.

Doar astfel se poate explica faptul că, în diferite puncte ale evoluţiei lor, culturile română, portugheză şi braziliană s-au îndreptat instinctiv spre aceleaşi surse, fără ca nimeni să le fi obligat. Romantismul brazilian a păşit decis, încă de la început, pe teritoriu francez. Romantismul românesc incipient a însemnat mult Lamartine şi ceva mai puţin Hugo; cel brazilian a însemnat mult Hugo şi ceva mai puţin Lamartine, într-un balans executat la distanţă de mii de kilometri. Simplu hazard? Aşa am fi tentaţi să răspundem.

Doar apelînd însă la îndepărtatul fond latin începem să întrezărim o explicaţie: trunchiul din Latium a dat numeroase ramuri; dintre ele, două - aflate departe una de alta, la margini opuse ale uriaşei coroane - seamănă extrem de mult între ele, poate tocmai în virtutea distanţei ce le separă. Iar fructele lor s-au dovedit asemănătoare pînă la identitate.

Pare o explicaţie excesiv de metaforică, dar există realităţi pe care doar metafora le surprinde exact şi le explică.