Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Parfumul uitat al ierburilor sălbatice de Angelo Mitchievici


Cu un regizor de talia lui Alain Resnais este imposibil să nu priveşti înapoi cu nostalgie la Hiroshima, mon amour (1959) şi L'Année dernière a Marienbad (1961), şi să nu aştepţi să regăseşti ceva din parfumul de odinioară al filmelor sale.

Am încercat această senzaţie de vânare a unui dèja-vu care să mă facă să regăsesc micul strop de cinema resnaisian. Resnais atacă aici o poveste de dragoste desfăşurată cu acelaşi farmec bizar al întâlnirilor improbabile, bizare, mediată în cazul de faţă de un hoţ, un portofel şi un poliţist; Bernard (Mathieu Amalric). În jurul găsirii unui portofel ia naştere o fantasmă care devine din ce în ce mai elaborată pentru Georges Palet (André Dussollier), un burghez care locuieşte într-o vilă minunată, posesor al unei soţii delicate şi înţelegătoare, Josepha (Emmanuelles Devos). Marguerite Muir (Sabine Azéma), o femeie în jur de 50 de ani, face obiectul unei fixaţii erotice, din partea „salvatorului" care-i recuperează portofelul şi-l predă onest la poliţie. Iar acest portofel, ca în celebrul basm, ţine locul condurului Cenuşăresei, mai ales că filmul începe cu preocuparea aparent frivolă, parte a unui hedonism rafinat, a lui Marguerite de a proba pantofi într-un magazin tocmai pentru „mângâierile" celei care-o ajută să-i încalţe pe rând. Evenimentul declanşator se află undeva aici, pentru că plecând de la magazin poşeta îi este furată. Ulterior, portofelul gol ajuns în posesia lui Palet, lângă maşina lui, va constitui raportul simbolic necesar identificării alesei inimii. Pentru că nimic logic nu-l pune pe Georges Palet pe o astfel de pistă riscantă şi cu o doză considerabilă de rizibil, de iraţional. Insistenţa sa de a o vedea - nu o cunoaşte câtuşi de puţin, doar vocea la telefon -, este motivată de realizarea acestui scenariu feeric al basmului, găsirea portofelului stă cumva sub semnul destinului. În momentul când excedată de insistenţele lui, ea îl caută pe acest bărbat al cărui interes pentru ea este împins în zona ridicolului şi a unui romantism desuet, dar nu lipsit de o tensiune excitantă, sensul atribuit acestei întâlniri nu poate fi decât dragostea. Aflând că nu - complexul său obsesional nu este unul patologic -, Palet renunţă aproape imediat la o mai căuta, dar fără să ştie a predat ştafeta curiozităţii şi a pasiunii. Femeia va deveni la rândul ei un detectiv neliniştit în căutarea identităţii celuilalt. Ca în mitul cu Amor şi Psyche sau în Povestea Porcului, ea este cea care trebuie să-l caute pe bărbatul de care s-a îndrăgostit în timp ce acesta bate în retragere jignit de ezitarea femeii pe care o iubeşte sau mai precis de încălcarea regulilor jocului.
Atât Suzanne (Anne Consigny), prietena lui Marguerite, cât şi soţia lui Georges intră delicat în jocul de pase erotice al celor doi. Este ca şi cum un pact s-ar fi semnat în prezenţa unei instanţe superioare (regizorul?), nimic brutal nu se va întâmpla, nimic meschin, nimic vulgar, până şi fermoarul inoportun stricat al pantalonilor lui Palet aduce o undă de tandră ironie. Avem ca naratori pe Georges Palet şi Marguerite Muir, necesar pentru a urmări cumva rapelul la propria interioritate, dar şi o posibilă explicaţie a unor gesturi, a unor emoţii, a unor acţiuni fără ca personajele să devină deodată comprehensibile. Acest stream of consciousness reprezintă şi vocea lor interioară şi „poezia" gândurilor lor. Este ca şi cum toate aceste personaje ar exclude deodată timpul din viaţa lor şi erorile lui. Soţia permite flirtul sau această curiozitate, girând foarte bine situaţia; gelozia este fin camuflată, temperată de înţelegere şi toleranţă. Marguerite este la fel de delicată în a cere referinţe şi i se răspunde de aceeaşi manieră nu doar politicoasă, ci şi implicată emoţional. Între cele două femei se instalează mai degrabă o complicitate maternă ca faţă de un copil mare şi răsfăţat sau faţă de un pacient important, dar dificil. Georges se bucură de privilegiul de a se vedea prins între trei femei, însă şi acest joc este unul al fantasmelor, al incertitudinii, al acţiunilor suspendate, al unei libertăţi asumate în afara timpului. Este ca şi cum personajele acestea nu mai construiesc în plan real, nu ceea ce este, ci ceea ce ar putea fi contează, senzaţia de plutire, de diafan a filmului se transferă în hobby-ul de pilot al lui Marguerite care oferă o plimbare cu avionul, imediat acceptată. Georges Palet merge să vizioneze un film vechi despre cel de-Al Doilea Război Mondial cu avioane de vânătoare şi confruntări aeriene, iar Marguerite pilotează un Spitfire recondiţionat. Avionul cu care îi plimbă pe soţii Palet se va prăbuşi probabil în final, probabil pentru că auzim zgomotul prăbuşirii şi vedem avionul într-un viraj scurt foarte aproape de sol, însă nimic nu se confirmă. Ne aflăm în orizontul de posibilitate al fantasmei dezvoltate fie de Georges Palet, fie de Marguerite Muir, un sfârşit cu notele melodramei, un final eclatant cu explozia de vivacitate a bărbatului căutând nu o dragoste reală, ci fantasma unei iubiri de odinioară, joc tolerat de o nevastă care joacă rolul unui asistent amabil, fantasmă pe care chiar regizorul la cei 88 de ani o reclamă cu dorinţa de a retrăi. Privit astfel, ceea ce părea neverosimil în acest scenariu erotic bizar devine deodată eliberat de obligaţii, autentic într-un orizont de posibilitate, o punere în scenă discretă a nostalgiei lui Alain Resnais însuşi.