Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Parinoush Saniee - Cel care mă aşteaptă (fragment) de Cerasela Barbone

Parinoush Saniee s-a născut în Teheran, în 1949, într-o familie de intelectuali înstăriţi. A absolvit Facultatea de Psihologie şi este de profesie sociolog şi psiholog. Până în prezent a scris mai multe romane, iar Cel care mă aşteaptă este volumul ei de debut. A publicat încă un roman, intitulat Tatăl celuilalt, care s-a bucurat de un mare succes în Iran, şi are alte câteva cărţi care îşi aşteaptă publicarea, în cazul în care vor fi aprobate de comisia de cenzură din Iran.
Cel care mă aşteaptă este un roman cu un destin fericit. Deşi iniţial a fost interzis de două ori de regimul iranian, după publicarea sa, în 2003, a cunoscut douăzeci şi una de ediţii succesive. În 2010 a fost tradus în Italia şi a fost recompensat cu Premiul Giovanni Boccaccio.

Povestea relatată în carte este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Ea începe în 1979, cu puţin timp înainte de revoluţia iraniană şi instaurarea Republicii Islamice, şi urmăreşte destinul eroinei până la finele mileniului. Personajul central al cărţii este o fată care se îndrăgosteşte în drum spre şcoală. Când iubirea îi e descoperită, tânăra e măritată cu forţa. În scurt timp devine văduvă, căci soţul ei, un disident politic, este executat în ultimele zile ale regimului şahului de forţele noului regim. După treizeci şi doi de ani eroina îşi va reîntâlni prima iubire, dar va avea de înfruntat oprobriul propriilor copii, care de-acum sunt maturi, iar doi dintre ei trăiesc în străinătate. (Prezentarea editurii)

Mă uimea întotdeauna comportamentul prietenei mele Parvaneh. Nu se gândea deloc la onoarea tatălui ei: pe stradă vorbea cu voce tare şi se oprea să se uite în vitrinele magazinelor, arătându-mi cu degetul ce îi atrăsese atenţia. Îi tot spuneam că este necuviincios, dar ea nu ţinea cont. Odată m-a strigat tare, urlându-mi numele tocmai de pe partea cealaltă a străzii, şi-am simţit că mor de ruşine. Din fericire, nici unul dintre fraţii mei nu era prin preajmă, altfel numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi putut întâmpla.
Când ne-am mutat de la Qum la Teheran, Agha Jun al meu, „domnul tată”, mi-a dat voie să merg la şcoală şi, când i-am spus că fetele nu purtau lungul văl chador şi că eram luată în râs, mi-a îngăduit să ies acoperită numai cu manteau şi rusari – adică pardesiu şi basma pe cap –, cu condiţia să mă port cuviincios şi să nu-l fac de ruşine. De altfel, ştiam bine cum să-i apăr onoarea şi fără să port văl.
Trebuie să-i mulţumesc unchiului meu Abbass pentru aceste concesii: „Dadash, fratele meu, important este ca o fată să aibă un caracter bun şi asta nu are nimic de-a face cu vălul... dacă ar fi rea, te asigur că chador-ul n-ar împiedica-o să uneltească cine ştie ce, şi să-ţi fie compromisă onoarea pentru totdeauna! Acum, locuind la Teheran, trebuie să vă adaptaţi la obiceiurile noastre: s-au dus vremurile în care o fată era obligată să stea în casă. Dă-i voie să meargă la şcoală şi să se îmbrace ca restul fetelor, altfel va deveni o ţintă a batjocurii”, l-am auzit spunându-i tatălui meu.
Unchiul meu Abbass era într-adevă r o persoană luminată. Locuia la Teheran de aproape zece ani şi venea la Qum doar când murea cineva. Naneh Jun, bunica – odihnească-i-se sufletul în pace –, de fiecare dată când unchiul Abbass se întorcea acasă, îl ruga să vină să o vadă mai des, iar el exclama râzând binevoitor: „Ce să fac, mamă? Spuneţi-le rudelor să moară mai des, astfel încât să pot veni la Qum mai des!”. Şi atunci bunica, de jenă, se pişca de obraz atât de tare, că-şi lăsa nişte semne roşii care dispăreau abia după câteva ore.
Soţia lui Abbass era din Teheran şi, chiar dacă purta chador-ul în timpul vizitelor la Qum, toţi ştiau că, la oraş, nu purta o îmbrăcăminte „cum trebuie”, ca să nu mai vorbim de fiicele lor, care nici măcar nu ştiau ce înseamnă asta şi se duceau la şcoală fără văl.
La moartea bunicii, casa în care îşi petrecuse copilăria tatăl meu a fost vândută şi fiecare a primit partea lui de moştenire. Atunci, unchiul Abbass a stăruit pe lângă el să ne mutăm la Teheran: „Frate, aici nu mai e de trăit... să punem laolaltă părţile noastre de moştenire, să deschidem un magazin, să muncim împreună – eu însumi mă voi îngriji să-ţi închiriez o casă aproape de noi –, astfel încât să vă puteţi face o viaţă mai bună, fiindcă, să vorbim limpede, banii adevăraţi se fac numai la Teheran”.
La început, fratele meu mai mare, Mahmud, s-a opus, spunând că la Teheran se abandona calea cea dreaptă şi se pierdea credinţa. Pe fratele meu Ahmad, în schimb, l-a entuziasmat ideea de a deveni cineva în marele oraş. Mama – căreia îi spuneam Khanum Jun, „doamna mamă” – era la rândul ei preocupată pentru noi, fetele: „La Teheran nu vor putea să găsească un soţ destoinic, nimeni nu ne cunoaşte, tot ce avem şi toate persoanele pe care le cunoaştem sunt aici. Masumeh a terminat gimnaziul şi e timpul să se căsătorească. Fati trebuie să înceapă şcoala şi numai Dumnezeu ştie ce-o să se aleagă de capul ei dacă învaţă la Teheran... toţi spun că atunci când o fată creşte la Teheran, sfârşeşte rău!”. Până şi fratele meu Ali, care era în clasa a treia, a vrut să-şi spună părerea şi a declarat că va avea el grijă s-o ţină sub control pe sora mea Fati. Apoi, ca să-şi demonstreze imediat autoritatea, i-a tras un şut, deşi fata se juca liniştită pe podea. Ea a scos un ţipăt, dar nimeni nu s-a preocupat în afară de mine, care am luat-o în braţe ca să o consolez şi am izbucnit spunând că era o nebunie să crezi că toate fetele din Teheran s-ar comporta rău doar pentru că trăiau acolo.
Ahmad, care era înnebunit după Teheran, a liniştit-o pe mama astfel: „Dacă Masumeh este problema, o vom căsători aici şi apoi ne vom muta la Teheran. Aşa ar fi chiar mai bine: vom scăpa de-o belea. Pe Fati, în schimb, i-o vom încredinţa lui Ali, doar e un băiat descurcăreţ”, a adăugat, bătându-l complice pe umăr. Eu am simţit că mor: Ahmad, încă de la început, fusese împotrivă ca eu să-mi continui studiile, mai ales pentru că el nu reuşise niciodată să fie un elev silitor. Îl picaseră la examene de mai multe ori, până când a abandonat definitiv învăţatul şi, astfel, nu voia ca eu, continuând şcoala, să-l întrec. Nici bunica – odihnească-i-se sufletul în pace – n-a fost vreodată bucuroasă că studiam şi de aceea îi repeta întruna mamei mele că nu eram bună de nimic la treburile casnice şi nu aveam nici un talent care să m-ajute să mă căsătoresc. „Când se va duce în casa soţului, ai să vezi că ne-o vor trimite îndărăt într-o lună.” Tatălui meu, în schimb, îi spunea: „De ce investeşti atât de mult în fata asta? Nu merită, va trebui să plece, să se căsătorească... în curând va fi a altcuiva, trudeşti atât şi, până la urmă, vei fi nevoit să cheltuieşti mai mult ca să o trimiţi de aici”.
La aproape douăzeci de ani, fratele meu Ahmad nu realizase încă nimic. Muncea ca ucenic în magazinul unchiului Astollah, dar în mare parte din timp hoinărea. Era opusul fratelui meu Mahmud, care rămânea în prăvălie toată ziua şi în care, conform spuselor domnului Mozaffar, puteai avea încredere. Tatăl meu era mândru că Mahmud administra magazinul lui Agha Mozaffar. Deşi avea doar cu doi ani mai mult decât Ahmad, era foarte credincios, nu uita niciodată de rugăciune şi de Ramadan şi toţi credeau că e mai mare ca vârstă.
Mama îşi dorea mult ca el să se însoare cu verişoara noastră, Ehteramsadat, o fată de viţă nobilă, dar eu ştiam că i se aprinseseră călcâiele după verişoara Mahbubeh. De fiecare dată când venea în vizită la noi, Mahmud se înroşea până- n în vârful urechilor şi începea să se bâlbâie. Apoi se aşeza întrun colţ şi o privea pe furiş, mai ales când îi aluneca chador-ul de pe cap. De altfel, Mahbubeh era atât de vorbăreaţă şi de vioaie, încât cu greu îşi amintea de vălul ei. Chiar şi când bunica mea ţipa la ea – „Să-ţi fie ruşine, sunt nişte flăcăi de faţă!” – Mahbubeh râdea şi răspundea că pentru ea erau ca nişte fraţi. Eu, însă, ştiam foarte bine că, imediat cum pleca, Mahmud se dedica rugăciunii cel puţin două ore, cerându-i iertare lui Allah: cu siguranţă că se făcea vinovat de vreo fantezie interzisă...
Mutarea la Teheran a provocat multă vreme certuri şi discuţii. Singurul lucru în legătură cu care păreau toţi de acord era ideea de a se descotorosi de mine căsătorindumă. De parcă întregul Teheran nu aştepta nimic altceva decât să mă ducă la pierzanie. În fiecare zi urcam la sanctuarul sfintei al cărei nume îl port şi o rugam să mă ajute să merg la Teheran împreună cu ceilalţi şi să-mi continui studiile. Plângând, blestemam că nu sunt băiat şi că n-am murit de difterie când eram mică, aşa cum se-ntâmplase cu sora mea Zari.
Din fericire, rugăciunile mele au fost ascultate şi, în perioada aceea, nici un pretendent n-a bătut la uşa casei noastre. Puţin câte puţin, tatăl meu şi-a organizat şi aranjat treburile, iar unchiul Abbass ne-a închiriat o casă, în apropiere de strada Gorgan, pe care, peste mulţi ani, ar fi urmat s-o cumpărăm. Singura problemă rămasă nerezolvată eram eu. Mama făcea aluzie la faptul că pentru mine venise timpul să mă căsătoresc de fiecare dată când întâlnea un bărbat corect şi educat în casa cuiva, iar eu mă făceam vânătă de stânjeneală şi de furie. Dar sfânta Masumeh, mulţumesc lui Dumnezeu, n-a uitat de mine şi până la urmă n-a apărut nici un flăcău.
Oricum, zvonul presupusei mele disponibilităţi de a mă căsători a ajuns, nu ştiu cum, la urechile unui fost pretendent de-al meu, care fusese refuzat pentru că tocmai ieşea dintr-un divorţ. Ei bine, acum situaţia părea complet schimbată: în fond, ce importanţă avea dacă bărbatul în discuţie era unul divorţat? Trebuiau oricum să se descotorosească de mine, nu? În plus, se bucura de o foarte bună situaţie financiară, era încă destul de tânăr şi conta prea puţin că nimeni nu ştia de ce divorţase de soţia lui, după numai câteva luni de căsnicie. Mie mi se părea că avea un chip posac şi, mai ales, îmi inspira teamă. Când am descoperit ce urma să mi se întâmple, am lăsat deoparte orice ruşine, m-am aruncat în lacrimi la picioarele tatălui meu şi am reuşit să-l conving să mă ia cu ei la Teheran. În fond, tata avea inimă bună şi ţinea la mine, deşi eram fată.
Cum spunea mama, după moartea lui Zari, tata începuse să-şi facă griji pentru mine mai mult decât era normal, fiindcă eram foarte slabă şi îi era teamă să nu mor şi eu. Era convins că, nearătându-se recunoscător pentru naşterea surorii mele Zari, Dumnezeu se supărase şi o luase la el. Poate că nu fusese mulţumit nici la naşterea mea, cine ştie? Eu, oricum, îl iubeam nespus şi întotdeauna am crezut că era singurul din casă care mă înţelege. Când se întorcea de la muncă, luam de fiecare dată un prosop şi mă duceam la hoz, bazinul aflat în mijlocul grădinii noastre, semănând cu o piscină. El îşi spăla picioarele sprijinindu-se de umărul meu şi, după ce se spăla şi pe mâini, şi pe faţă, lua prosopul pe care i-l întindeam. Ochii lui, de culoarea alunei, mă priveau călduros ca să mă facă să înţeleg că ţinea la mine şi că era mulţumit de mine. Atunci simţeam că îmi vine să-l îmbrăţişez, să-l strâng tare şi să-i dau un sărut, dar nu puteam, pentru că e necuviincios ca o fată să sărute un bărbat, chiar dacă este vorba de tatăl ei.
Astfel, lui Agha Jun i s-a făcut milă de mine atunci, iar eu i-am jurat că mă voi comporta bine şi că nu-l voi face de ruşine la Teheran.
Dar sosirea la Teheran n-a însemnat deloc sfârşitul problemelor mele. Amândoi fraţii mei se împotriveau ca eu să merg la şcoală, mama era convinsă că un curs de croitorie ar fi fost mai de căpătâi, însă am obţinut din nou sprijinul tatălui meu, cu reînnoite implorări şi lacrimi, iar el, împotriva părerii tuturor, m-a înscris în clasa a noua.
Şcoala era la câteva străzi de casă şi drumul îmi lua un sfert de oră pe jos. Pentru fratele meu Ahmad, orice pretext era bun ca să mă lovească, dar eu ştiam foarte bine ce îl enerva cu adevărat... aşa că suportam în tăcere. La început, chiar se ţinea după mine şi atunci îmi purtam strâns chador-ul şi eram atentă să nu-i ofer motive să mă acuze. Fratele meu Mahmud, în schimb, nu-mi vorbea, dimpotrivă, mă ignora total.
În cele din urmă şi-au găsit amândoi un loc de muncă: Mahmud la magazinul fratelui domnului Mozaffar şi Ahmad ca ucenic într-o tâmplărie. Ahmad şi-a făcut şi o groază de prieteni: îşi petrecea după-amiezile cu ei, ca apoi să se întoarcă seara duhnind a alcool. Agha Jun lăsa capul în jos şi nui răspundea la salut. Mahmud se întorcea în cealaltă parte şi-i cerea iertare lui Dumnezeu. Khanum Jun îi încălzea repede cina şi spunea: „Pe băiatul meu îl dor dinţii: foloseşte alcoolul ca să-şi aline durerea”...
Măi, să fie! Nu reuşeai să înţelegi ce fel de durere era aia, dat fiind că părea să nu treacă niciodată... De fapt, mama obişnuia să-i justifice toate bravadele, pentru că era preferatul ei. În plus, domnişorul îşi găsise o altă distracţie: să o spioneze pe Parvin, vecina noastră, de la fereastra de la etaj. Parvin Khanum îşi petrecea mai tot timpul în grădină, unde avea mereu ceva de făcut şi unde, în mod regulat, îi aluneca chador-ul. Ahmad stătea nemişcat observând-o de la fereastră şi, o dată, i-am văzut eu însămi schimbând priviri cu subînţeles.
Oricum, faptul că Ahmad avea altceva de făcut a fost salvarea mea pentru că, în sfârşit, a uitat de mine. Chiar şi când tata mi-a dat voie să mă duc la şcoală în manteau şi rusari, ne-am certat numai două zile, apoi m-a lăsat în pace. Mahmud, în schimb, a fost foarte contrariat. Nu spunea nimic, nu discuta, dar era limpede ca bună ziua că pentru el reprezentam păcatul în persoană, într-atât încât nu mai catadicsea nici să se uite la mine. Dar mie puţin îmi păsa de toate astea: mergeam la şcoală! Şi, în plus, luam cele mai bune note şi mă împrietenisem cu toate colegele mele: ce puteam să-mi doresc mai mult de la viaţă? Eram în al nouălea cer, mai ales de când Parvaneh devenise prietena mea de suflet şi jurasem să ne povestim totul şi să nu avem niciodată secrete una faţă de alta.
Parvaneh era o fată veselă şi nepăsătoare. Era foarte bună la volei şi făcea parte din echipa şcolii, dar nu se putea spune acelaşi lucru despre ce făcea la şcoală... Eram sigură că e o fată bună, deşi fără prea mare respect faţă de reguli... dimpotrivă, aş spune că pur şi simplu nu înţelegea diferenţa dintre bine şi rău. Nu-şi făcea griji pentru onoarea tatălui ei şi nu-i era deloc frică de fraţii ei: „Uneori ne certăm şi dacă ei dau în mine, dau şi eu în ei!”, exclama râzând. Totul o făcea să zâmbească şi să se distreze şi se manifesta astfel oriunde se găsea, chiar şi pe stradă. Părea că nimeni nu o învăţase că unei fete nu trebuie să i se vadă dinţii când râde şi că nu trebuie să se audă sunetul râsetului ei...
Cred, însă, că i-am părut tot atât de ciudată. Când îi spuneam că e necuviincios să facă ceva, mă privea cu uimire şi mă întreba de ce. Uneori, probabil credea că eram venită de la ţară. Ştia toate numele automobilelor şi îşi dorea ca tatăl ei să cumpere un Chevrolet negru. Eu nici măcar nu ştiam ce-i un Chevrolet, dar n-o întrebam, ca să nu dea rău.
Într-o zi, văzând o maşină neagră nouă care mi s-a părut frumoasă, i-am arătat-o spunând:
– Parvaneh, ţi-ar plăcea să ai un Chevrolet ca acela, nu-i aşa?
Iar ea a izbucnit în râs după ce s-a uitat mai întâi la maşină şi apoi la mine.
– Uau, ce caraghios, nu faci diferenţa între un Fiat şi un Chevrolet! a exclamat, în timp ce eu mă făcusem roşie la faţă de ruşine, fără să-mi fie prea clar dacă era din cauză că îmi arătasem ignoranţa sau pentru că râsul ei răsuna liber în plină stradă.
La ei acasă exista şi radio, şi televizor. Văzusem un televizor în casa unchiului Abbass, dar noi aveam numai un radio mare. Însă, cât timp a trăit bunica, sau atunci când era Mahmud acasă, nu ascultam muzică pentru că ei considerau asta un păcat, mai ales dacă era o femeie care cânta şi muzica era foarte ritmată. Şi mama şi tata erau foarte credincioşi, dar nu rigizi şi inflexibili ca fratele meu. Spre deosebire de el, apreciau muzica, şi când Mahmud nu era acasă, mama deschidea radioul, deşi cu volumul la minimum, ca să nu audă vecinii şi să fie compromisă onoarea familiei.
În plus, ea însăşi cunoştea pe dinafară unele piese şi le fredona, cu glas scăzut, în bucătărie. Însă, când i-am făcut odată complimente, a amuţit brusc, îngrijorată că fratele meu s-ar putea să ne audă.

Traducere din italiană de Cerasela Barbone

Roman în curs de apariţie la Editura Polirom, seria „Proză” XXI, colecţia „Biblioteca Polirom”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara