Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Particula lui Dumnezeu de Sorin Lavric


Mihai Butnariu,
Realităţi ascunse,
Craiova,
Editura „Autograf MJM“, 2011,
194 p.

Dacă fiecare carte lasă un gust de bază la lectură, ca o concluzie finală a unei reacţii de intelect, atunci volumul lui Mihai Butnariu are aerul încurajator al unei pledoarii senine. 

Pledoaria se sprijină pe ştiinţă şi are drept ţintă acelaşi obscur şi afurisit de numen divin, care, de milenii încoace, îi frămîntă pe gînditori cu inexistenţa lui. De data aceasta, aplombul autorului, inspirat de cîteva din descoperirile ştiinţei, slujeşte unei singure intenţii: să sugereze că omenirea e în pragul unei schimbări de paradigmă în urma căreia, vrem nu vrem, vom fi siliţi să admitem că Doamne- Doamne stă ascuns în măruntaiele cuantice ale universului. Ce e bizar e că întreaga teodicee la care se încumetă autorul se nutreşte numai din indicii pozitive, de strictă observanţă ştiinţifică, nici un dram de aluzie teologică neîncăpînd în efortul lui doctrinar. Aşadar, un spirit macru de luciditate pragmatică, care, nefiind dispus să amestece obscurităţi biblice cu evidenţe fizice, le aruncă pe primele la gunoi şi le preferă îndeosebi pe celelalte. Urmarea e o lucrare de popularizare a fizicii şi biologiei, cu o apăsată tentă didactică, în care vezi cum din cîteva semne bizare se poate încropi un Te deum modern de esenţă livrescă.
Potrivit autorului, dacă suma prejudecăţilor din societate ne dă concepţia pe care o avem despre lume la un moment dat, atunci vremea încăpăţînărilor cu bătaie ateistă se apropie de final: oamenii de ştiinţă au ajuns la fundul sacului în privinţa temeliilor materiei, şi, după ce au fărîmiţat pînă şi ultimele particule subatomice, s-au pomenit, stupefiaţi, în posesia unui cîmp de energie despre care nu ştiu să spună nimic: nici din ce e făcut, nici de unde vine şi nici încotro merge. Cîmpul acesta a fost invocat prima oară de Max Planck în 1944: „Ca un om care şi-a dedicat întreaga viaţă ştiinţei celei mai exacte – studiul materiei – vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legătură cu atomii, doar atît: nu există materie ca atare. Tot ceea ce numim materie îşi are originea şi există doar în virtutea unei forţe care face să vibreze particulele unui atom şi care menţine integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligaţi să presupunem că în spatele acestei forţe există o minte conştientă şi inteligentă. Această minte este matricea întregii materii.“ (p. 73)
Vorbele lui Planck, care ar fi sunat firesc în gura unui Jacob Böhme sau Meister Echkart, dar nu în cea a unui sobru laureat al Nobelului, au fost puse atunci pe seama unui exces de reverie, hrănită de dorinţe care îşi aveau temeiul în fragila senectute a fizicianului. Astăzi însă, de cînd cosmologii caută bosonul Higgs („particula lui Dumnezeu“ cum i se spune în breasla iniţiaţilor) în acceleratorul de particule de la Geneva, cuvintele lui Planck seamănă tot mai mult cu o profeţie pe cale de adeverire. În fond, o lecţie amară pe care ţi-o dă istoria ideilor este că orice afirmaţie epocală împărtăşeşte aceeaşi soartă: mai întîi e considerată absurdă, apoi doar improbabilă, pentru ca în final să devină evidentă. Cartea lui Mihai Butnariu înclină spre o concluzie asemănătoare: ne îndreptăm spre un stadiu în care ştiinţele se vor izbi de o dimensiune care nu poate fi interpretată decît în termeni spirituali, caz în care neverosimilul va fi rostit chiar de fizicieni, ultimii de la care te-ai aştepta să vorbească în dodii religioase. Mesajul lor ar suna: „Oameni buni, semnele cuantice ne silesc la smerenie metafizică: sîntem obligaţi să recunoaştem că sub pielea quarcilor stă ascuns ochiul lui Dumnezeu.“
Spre deosebire de Laplace, cu celebra replică dată lui Napoleon (anume că Dumnezeu e o ipoteză de care nu are nevoie), astăzi fizicienii tind să îmbrăţişeze presupoziţia opusă: e ceva care le scapă în dedesubturile universului, iar scapărea cu pricina nu ţine nici de insuficienţa metodelor de cercetare şi nici de prejudecăţi morale, ci de o stare de lucruri pe care trebuie s-o accepte ca atare. E ca o fatalitate care face ca ceea ce noi numim realitate să fie de fapt rezultatul ciocnirii a două instanţe de ordin spiritual: conştiinţa omului şi elementul cuantic, nici una dintre forţe neputînd fi scoasă din ecuaţia binară.
Cu alte cuvinte, realitatea nu există decît în raport cu o conştiinţă care o gîndeşte, ceea ce e totuna cu a spune că electromagnetismul, gravitaţia sau fusiunea nucleară nu există decît în prezenţa unei conştiinţe în stare a le observa. Dacă dau la o parte conştiinţa, de celalată parte rămîne un cîmp inaccesibil şi misterios, căruia îi pot spune oricum, de pildă Sfîntul Duh sau Diavolul, căci deznodămîntul e acelaşi: nimeni nu ştie despre ce e vorba cu adevărat acolo. Perechea aceasta de forţe (conştiinţă–matrice energetică) face ca omenirea să nu poată afla vreodată cum arată universul ca atare, în afara prezenţei umane. Noi ştim doar forma pe care le iau procesele în conştiinţa noastră, iar această formă e chiar lumea în care trăim. Noi percepem fenomenele, dar numenul ne este interzis.
Azi oamenii de ştiinţă au epuizat cercetarea fenomenelor şi au ajuns la numen. Urmarea e că vor să gîndească numenul în termeni de fenomen. Mai precis, Dumnezeu e o matrice energetică care constă din nişte supracorzi care se pot lungi şi scurta după reguli neştiute, iar aceste corzi au fiecare 10 dimensiuni, numai că ele sînt înfăşurate, adică trecute în stare de latenţă, pentru ca sub ochii noştri să se desfăşoare doar patru din ele: trei spaţiale şi una temporală. Restul dimensiunilor sunt puse sub interdicţie divină, ele nefiind accesibile decît acelor fiinţe care au destulă acuitate ca să le perceapă: poate îngerii sau sfinţii, dar în nici un caz aparatele de rezonanţă electromagnetică, laserele, sateliţii sau microscoapele electronice.
Altfel spus, dintre cele patru forţe fundamentale care guvernează universul, fizicienii nu pot vorbi în cunoştinţă de cauză decît despre două: forţa electromagnetică şi cea nucleară slabă. În schimb, forţa gravitaţiei şi forţa nucleară tare le rămîn întruchipări ale misterului cosmic, şi chiar dacă ipotezele şi speculaţiile în marginea lor nu lipsesc, înţelegerea lor propriu-zisă le scapă. Nu ştim de ce se atrag corpurile, cum la fel nu ştim de ce particulele trebuie să aibă neapărat o masă. De aceea, ipoteza unei matrice universale, care e varianta duhului omniprezent în variantă modernă, e cîmpul de energie din a cărei tensiune ia naştere masa particulelor.
Să recunoaştem, e un detaliu deconcertant să afli că, la nivel subatomic, noţiunea de materie solidă e un nonsens. Acolo nu mai sînt decît fluizi, cîmpuri, vibraţii şi influenţe, un fel de clipocire permanentă care nu are nici consistenţă şi nici fermitate şi în care, dacă intri, rişti să dispari în neant. Nu e o bucurie să fii fizician şi să constaţi cum, după ce ai fărîmiţat materia pînă la treapta cea mai de jos, dai peste ceva fără chip: ceva care nu mai are nici masă şi nici localizare şi care începe să curgă sub forma unor panglici şerpuitoare. Pentru o conştiinţă silită a contempla evanescenţa treptată a dedesubturilor materiei, spectacolul provoacă stupoare.
Mai mult, îndelung visata teorie unificată a universului, care cere punerea în coerenţă a gravitaţiei cu cuantele, nu va putea face abstracţie de conştiinţa omului, care e un soi de punct de răscruce în care stihia gravitaţiei şi duhul subcuantic îşi dau întîlnire în mod fatal. Spiritul care clipoceşte în quarci şi bosoni, împreună cu duhul care mişcă galaxiile, se întîlnesc în pipernicita de conştiinţă a omului, caz în care specia umană are un nobil rost metafizic: să fie releul care leagă macrocosmosul găurilor negre cu microcosmosul supracorzilor.
Mihai Butnariu are limfa mansuetă a unui spirit tacticos, în a cărui umoare frămîntările unui ateu nu pot încăpea. Pe scurt, are o mină optimistă şi relaxată, de om care a intuit. Sintaxa îi curge neted, fără pigment personal, dar e corectă şi clară. Autorul e încredinţat că schimbarea de paradigmă a omenirii e iminentă, de aceea cartea emană aerul unei pledoarii în favoarea schimbării.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara