Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Partidul e-n toate de Nicolae MUNTEANU


Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului, adică mie, cel mai iubit dintre elevi, o explicaţie pertinentă: de ce e necesar să învăţ în sistemul actual de învăţământ românesc.

Ca orice elev dotat normal într-un sistem de educaţie anormal, mă frământă câteva interogaţii retorice de bun simţ. Un sistem educaţional care se respectă ar trebui să aibă o strategie pe termen mediu sau lung, care să vizeze limpede răspunsul la întrebarea de bază: de ce să înveţe elevul? La ce bun atâta matematică?... Nu pot trăi fără chimie?... Educaţia tehnologică e mai importantă decât istoria? La ce-mi foloseşte mie limba latină?

Motivaţia învăţării am simţit-o pe diferite nivele. În etapa preşcolară, sau ciclul primar, mai productivă mi s-a părut motivaţia extrinsecă. Atunci trebuia să mă supun unor cerinţe exterioare, chiar unor constrângeri, deoarece încă nu-mi formasem un sistem de valori solid. Mam' mare, mamiţa şi tanti Miţa, pe de o parte, tanti educatoarea sau doamna învăţătoare, pe de alta, m-au învăţat corect că trebuie să învăţ ca să mă fac mare. Am crezut iniţial că se referă la sensul denotativ al limbajului, că "mare" înseamnă să fiu ca "urâtul" din tren, care putea să scoată capul pe fereastră fără să se urce pe vreo valiză străină de pe coridor, cum am făcut eu. Apoi am înţeles că ei se refereau de fapt la înţelepciunea paremiologică: "cine are carte, are parte". Din acest rezonabil motiv mi-am permis să intervin în discuţia filologică dintre mam' mare şi mamiţa pe tema noilor variante tip DOOM 3. Marinel sau marinal?... Am tăiat nodul gordian cu fineţea lui Alexandru cel Mare.

"- Vezi că sunteţi proaste amândouă? ... Nu se zice marinal, nici marinel...

- Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.

- Mariner..."

Le-am dat clasă. Dovadă, au recunoscut şi m-au recompensat, ca să-mi stimuleze motivaţia pentru învăţătură.

"- Apoi, de! N-a învăţat toată lumea carte ca d-ta!" m-a felicitat mam' mare mulţumită de nivelul meu de cunoştinţe lingvistice, sărutându-mă în timp ce îmi potrivea grijulie pălăria de mariner.

Mi s-a format în felul acesta motivaţia intrinsecă. Elevul motivat de o forţă interioară, care-l orientează spre atingerea scopului, va învăţa mai uşor şi va avea satisfacţii mai mari de pe urma muncii sale, decât cel care învăţa pentru a-şi mulţumi părinţii, sau pentru că sunt motivaţi în sens negativ, prin pedeapsă. Doresc să învăţ ca să devin cineva! Cine va dori să înveţe, are toate şansele să izbutească în viaţă, iată ce ne-a învăţat doamna educatoare. Mai apoi d-na învăţătoare, la ora de educaţie civică, a reiterat aceeaşi idee forţă: învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi. Pare un îndemn cunoscut, dar nu ştiu de unde să-l iau. Cred că e un deja vu, dintr-o altă viaţă. Oricum sună bine şi motivant. Am înţeles ceva mai târziu, când Profu de română a nuanţat ideea într-un enunţ polisemantic: dacă învăţaţi, deveniţi învăţaţi. Numai cine învaţă, e un câştigător. Şi se va înălţa pe scara valorică a societăţii. Am crezut cu sinceritate, cum crede orice şoim al patriei, că perspectiva zborului spre înălţimi mă va motiva toată viaţa.

Când am trecut la gimnaziu, au început să se manifeste primele întrebări existenţiale: repetenţia ca eşec poate fi transformată într-o victorie de circumstanţă?... Cum să-i fac pe ai mei să-mi cumpere ultimul model de telefon? Prietenul şi colegul meu de bancă, Ionel, nu mai toarnă dulceaţă în şoşonii musafirilor, dar s-a apucat pe bune de fumat. A supărat-o rău de tot pe mamiţica lui. A fost un eşec şi un exemplu de motivaţie negativă. Dar, băiat cu valenţe psihologice latente, a transformat neşansa într-o victorie personală. Ca să se lase de fumat şi să nu se dea la droguri, mamiţica lui i-a luat un mobil cu Dual Sim. E compatibil cu două Sim Carduri cu funcţionare simultană, are două camere foto / video de 1,3 Mpixeli şi funcţie Web - Cam, ecran de 2,8' QVGA 265 k culori, touch screen, plus încorporat un MP3 stereo şi un MPEG-4 de 3 giga. Beton! Nimeni din clasă nu mai are aşa ceva. Nici măcar profii, care au nişte gioarse de mobile alb-negru depăşite total. Vine cu el la şcoală şi le trage în chip pe profele exasperate de comentariile lui naşpa în timpul orelor. Când enervate la culme, ridică mâna la el, sau îl pun la colţ că deranjează ora. Dar nici el nu stă cu mâinile în sân, acţionează subtil. Zice că le face dosar, o să vadă ele când o ajunge el mare...

A învăţa înseamnă a acţiona. Învăţarea ca act de conduită, este motivată, iar motivarea învăţării poate lua diferite forme: intrinsecă sau extrinsecă, pozitivă sau negativă, cognitivă sau motivaţională. Elevului stimulat pozitiv, încurajat şi apreciat în munca sa, va obţine succese. Este adevărat că vârsta la care se realizează învăţarea este esenţială pentru formele pe care le ia motivaţia, însă ele trebuie să coexiste pentru ca aceasta să fie suficient de puternică şi să asigure reuşita. În afara însuşirilor stabile ale personalităţii, în procesul de învăţare mai pot interveni şi alţi factori activi în momentul realizării sarcinii (oboseala, tensiunea emoţională, rezonanţă cognitiv-afectivă faţă de sarcină, natura relaţiei profesor-elev, succesul obţinut sau eşecul suferit în prealabil de elev).

De la şcoală nu prea am ce învăţa că sunt tot felul de bazaconii rupte de realitate, dar de la Ionel da. Ionel e foarte motivat când are de realizat o sarcină. Ştie precis ce face şi cum se clădeşte viitorul. Pas cu pas. Vrea să devină politician, precum tatăl său. A preluat de la el o vorbă naşpa, nimeni dintre elevi n-o înţelege: partidul e-n toate. Pezevenchi, ne-o şopteşte mefistotelic ori de câte ori o sună tatiţu pe d-na dirigintă pentru absenţe sau nota la purtare. Nu-şi face niciodată probleme, ştie că ministerul iubeşte elevii, iar profesorii, prin lege, nu au voie să-l exmatriculeze cât e în învăţământul obligatoriu. Ce dacă a depăşit o sută de absenţe încă din primul semestru?

Lui Ionel îi place matematica la nebunie. A înţeles perfect de ce e nevoie de atâta matematică. I-a explicat tatăl, că e senator şi cunoaşte multe. Are o cultură generală cât China, aşa îl laudă Ionel. Matematica, prin urmare, e necesară ca să numere voturile pro şi contra şi să iasă algoritmul politic ideal guvernării. În plus, cu matematica poţi să numeri mai ales conturile, că banii d-acolo cine stă să-i mai numere... Nu se mai pot număra, nici măcar scrie sub forma unui şir aritmetic. Ia încercaţi cu contul lui Dinu Păturică, ăl de a vândut petrolul românesc. Mai întâi în lei vechi, apoi în lei noi. Succes!...

Succesurile sau eşecurile înregistrate în diferite faze ale învăţării pot mobiliza sau demobiliza elevul în cursul îndeplinirii sarcinii. Succesul încurajează, măreşte eficienţa, activităţii şi diminuează efectul oboselii, spre deosebire de insucces, care poate avea efecte contrare. Sentimentul succesului poate compensa un insucces anterior sau contribui chiar la înlăturarea sentimentului de inferioritate; încrederea în sine va spori, iar interesul pentru învăţare în domeniul respectiv va creşte. În schimb nereuşita, mai ales dacă se asociază cu nemulţumirea şi critica părinţilor poate genera o motivaţie şcolară negativă.

De aceea mamiţica nu mă ceartă niciodată. Nici nu mă pedepseşte. Ştie să mă educe. Ştie că nemulţumirea poate deveni o frustrare şi există riscul ca din timoratul elev de acum să devin un dictator mâine, sau, mai rău, un politician sadic în stare să-mi măresc salariul sau pensia la cîteva mii de euro, dar să-i las pe profesori la câteva sute, că oricum ne învaţă ce n-avem nevoie în viaţă.

Un psiholog ar putea crede că deja unele premise sadice au fost punctate când m-am lovit la nas de clanţa uşii, în trenul accelerat.

"- Te mai doare nasul, puişorule?...

- Nu...

- Să moară mam' mare?

- Să moară!

- Ad' să-l pupe mam' mare că trece!"

Toate trec, înţeleaptă vorbă! Numai politicienii sunt aceeaşi din 1989 încoace. Cred că încep să înţeleg ce vrea să sugereze Ionel. Pe listă sau în colegii aşa-zis uninominale, are dreptate... Partidul e-n toate.

De la prietenul Ionel, care la rândul lui a fost bine educat de anturajul în care se învârte taică-său, am învăţat o altă vorbă înţeleaptă: banul vorbeşte. Tocilarul de Ionescu a râs ignorant, a zis că e doar figură de stil numită personificare. Aşa o fi. Nu ne punem cu el, că are 10 pe linie şi premiul I cu coroniţă. Iar visul lui mărturisit este să se facă profesor, să-i chinuiască şi pe alţii cu figurile lui... Eu sunt mai modest. Vreau să mă fac şmecher de România, sau şmenar. În C.O.R. (Codul Ocupaţiilor din...) nu e trecută încă, dar e oficializată în toată lumea bună. Ei sunt cei care fac orice şi nu păţesc nimic. De la parcarea interzisă la evaziunea fiscală sau licitaţii dubioase.

După 8 clase, ne-am despărţit de Ionel. A învăţat temeinic şi luat pe bune numai 9 şi 10 la tezele unice. Am observat noi că în jeepanul ce-l aducea la şcoală în fiecare zi, el tot mereu învăţa, conştiincios şi apărat de bodyguard-ul personal. A prins un Colegiu Naţional. Eu, cu repetenţia mea la activ, o Şcoală de Arte şi Meserii. Aici am învăţat că aveam de ales între două posibilităţi: ori să muncesc legal şi să sper c-o să am vreodată, ori să muncesc ilegal şi să nu-mi fac probleme niciodată. Cum am devenit major, mi-am luat carnetul de şofer şi am plecat la nemţi după maşini. Aşa că din cauza absenţelor a trebuit să mă transfer la seral (conştient că fără o diplomă, acolo, râde lumea de mine). Bine motivat intrinsec şi extrinsec, am penetrat în politică. Politica de a face bani. Câştigam în medie 500 de euro la o maşină, şi vindeam de regulă una pe săptămână. Aşa am înţeles ce înseamnă sintagma de la o oră de dirigenţie, trebuinţe învăţate. Am început să manipulez cu uşurinţă obiectele şi oamenii din trebuinţa de a face bani. Pe la şcoală, mai răruţ că-i mai drăguţ.

Cel mai rău s-a supărat Profu de română. Mi-a zis c-o să iau eu bacu pe rută progresivă numai când o să ştiu să conjug verbul a fi. Are un fix, profu ăsta... La ce-mi foloseşte mie verbul a fi?

Ca să-i demonstrez că sunt bine motivat prin educaţie, m-am înscris în partid. A fost motivaţia socială de formare a personalităţii prin dorinţa de autodepăşire. Interacţiunea mea cu mediul socio-cultural din sectorul 5 este una cu valoare exemplară, chiar paradigmatică aş putea pentru ca să mă pronunţ. Aşa am fost ales legal şi democratic primarul care este. În timpul primului mandat, mi-am perfecţionat comunicarea, perfect motivat. Trebuia să termin liceul şi să trec bacu. Dar l-am trecut, magna cum laudae, după ce mai întâi am simulat o probă, cum trece bacu Dunărea pe la Galaţi. La bac, română oral, mi-a picat despre unul Iona. Cică am auzit de el?... M-au jignit până mi s-a ridicat adrenalina. Le-am spus că nu îl cheamă Iona, ci Ion. Şi e şeful meu onorific. Şi a fost preşedinte. Doamnele din comisie au zâmbit subţire şi n-au mai avut curajul să mă contrazică. De 8 Martie fuseseră invitate alături de alte 6000, la Balul cadrelor didactice de la Romexpo. Omenite cu somon afumat, şampanie dar mai ales cu discursul meu motivat politic. Ziarele, precum "Gândul" din 21 martie din anul meu de graţie 2008, m-au citat copios ca pe un clasic în viaţă: "Eu cred că această vangheliadă este importantă. Dacă... această vangheliadă au rezultat poate şi tichetele cadou, eu cred că este un lucru foarte bun. Dacă această vangheliadă va rezulta, şi vă asigur că va rezulta, v-am spus şi de Crăciun, când ne-am întâlnit, va rezulta clar din această vangheliadă şi din aceste întâlniri. Noi, bucureştenii, ca comunitate trebuie să strângem rândurile..."

Mi-ar fi plăcut să fie şi Profu meu de română în sală, să vadă ce motivaţie şcolară şi ce educaţie am dobândit prin grija partidului. Să-i spun că mi-am adus aminte şi de Iona ăla, doar sunt înscris acum la două facultăţi şi mă gândesc serios la doctorat. Se poartă la noi, intelectualii, care am fost şi vom fi. Chiar mai mult decât atât.

La ce foloseşte drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă numită limba română?... Cum se numea clădirea aceea în care am învăţat eu?... Cine sunt eu?... Mi-am adus aminte: Goe, elevul. Eu sunt Elevul!