Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
PAUL GOMA de Alex. Ştefănescu


(Continuare din nr. 19)

Amintiri din copilărie

După cum a observat Ion Simuţ, romanele lui Paul Goma trebuie aşezate în ordine cronologică nu după anul în care au apărut (criteriu nerelevant, întrucât ritmul apariţiilor a fost grav perturbat de persecuţiile îndreptate de-a lungul timpului împotriva scriitorului), ci după momentul biografic evocat în fiecare din ele. Esenţa lor este memorialistică. Ficţiune există foarte puţină în aceste romane. Există mistificare, există interpretare tendenţioasă a faptelor, dar ficţiune - aproape deloc.
Judecând astfel, primul roman de pe listă nu poate fi decât Din calidor (o copilărie basarabeană), în care scriitorul povesteşte tot ce-şi aminteşte din primii lui ani de viaţă, petrecuţi în satul Mana din Basarabia. Cu o pasiune de lingvist amator (pe care şi-o va manifesta şi în alte ocazii), el explică de la început semnificaţia cuvântului calidor (necunoscut cititorilor români):
..."francezul corridor devenise, în rusă, karidor, sub această formă trecând în Basarabia rusificată, unde româna îl... înmuiase"...
Şi menţionează şi etimologia fantezistă propusă de mama lui:
""Calidor, carevasăzică: dor-frumos".
Carevasăzică, grecescul kali şi românescul dor - dorul cântat, dorul oftat între Nistru şi Prut, după 1812, mai mult decât în oricare alt ţinut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din calidor), cu privirea împăienjenită de jale, caţi încolo înspre Asfinţit, unde bănuieşti Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, de când Moscalii ne-au luat jumătate din Ţara Moldovei şi au botezat-o: Basarabia..."
Calidorul este deci pridvorul-simbol, sediul copilului, de unde el contemplă lumea sau alunecă în reverii, trăind - oricât de mare ar fi tristeţea maturilor - un sentiment de siguranţă, pe care nu-l va mai regăsi vreodată. Importanţa casei părinteşti în biografia autorului este evidenţiată insistent, tocmai pentru a-l face pe cititor să înţeleagă ce dureroasă a fost, ulterior, la sfârşitul războiului, părăsirea ei, împreună cu toată familia de frica armatei sovietice.
Ruşii vin de două ori în Mana. O dată în 1940, când ocupă întreaga Barasabie (şi când tatăl scriitorului este arestat) şi a doua oară în 1944, când sorţii războiului se schimbă în favoarea lor. în conştiinţa populară ei reprezintă răul absolut, ca turcii pentru românii din Muntenia şi Moldova secolului nouăsprezece. Scriitorul preia această reprezentare, adăugându-i propriul său sarcasm:
"Rusul e un tâlhar care ţine morţiş să fie luat de binefăcător; un ocupant care te roagă, te obligă să-i spui: liberator; un diavol care nu se lasă până nu-i zici: îngeraş."
Paul Goma evocă şi salvatoarea venire a românilor, în 1941, fără să eroizeze însă momentul. Nu i-o permite programul său estetic, program rudimentar, dar aplicat cu consecvenţă, conform căruia scrisul înseamnă înainte de orice altceva deliteraturizare.
în opoziţie cu Ion Creangă şi cu atât mai mult cu Ionel Teodoreanu, el îşi povesteşte amintirile din copilărie fără duioşie. în principiu, procedează corect, reuşind uneori să devină interesant prin realismul reconstituirilor. Adeseori însă pierde puterea magică pe care o are un scriitor de a menţine trează atenţia cititorului. Realismul său devine hiperrealism, iar hiperrealismul - hiperprozaism. Adevăraţii prozatori realişti sunt de fapt poeţi sobri. Lui Paul Goma poezia îi lipseşte structural - şi poate tocmai de aceea şi-a făcut un program din respingerea ei sistematică. El vede lumea dintr-o perspectivă moral-administrativă şi vulgar-fiziologică. Ilustrative sunt în acest sens paginile în care povesteşte jocurile erotice din copilărie.
"îi propun să ne întrecem la fugă - ea zice că fetele nu se întrec la fugă cu băieţii; atunci să vedem care se caţără mai iute în stejarul acela - ea zice că fetele nu urcă în copaci. întreb de ce. Ea zice:
- Ca să nu le vadă băieţii păsărica.
Eu ştiu ce-i aia o păsărică de fată, am văzut o mulţime la Mana. îi spun că a ei nu se vede, că are chiloţi.
- Dar dacă urc în copaci, mi-o vezi!, zice ea. [...]
Eu oftez şi spun că mai bine ne-am întrece la ceva bun, nu la şezut, la ceva frumos de tot - la fugă, la aruncat, la căţărat; sau la scuipat - ia să vedem: care stucheşte mai departe? îi fac pe dată, o probă, ea se strâmbă, zice că-i urât. Atunci la pipi - cine se pipilează mai departe şi mai departe."
Şi mai nefericită este, din punct de vedere literar, tendinţa scriitorului de a se prezenta mereu pe sine într-o lumină favorabilă, din cauza unei vanităţi pe care nu şi-o poate reprima (uneori şi-o disimulează, însă într-un mod neconvingător). El se laudă, golăneşte, până şi cu mărimea sexului său, atunci când povesteşte cum s-a culcat, copil fiind, cu o femeie experimentată:
"Ea se dezbracă şi plânge. Când plânge mai cu foc, o podideşte râsul:
- Dar tu copil eşti, cu ce-o să şezi pe mine?
îi arăt cu ce. Ea scuipă peste sânii goi şi-şi face cruce."


Cronici ale altor vârste

Anii în care Paul Goma a fost elev al Liceului "Gheorghe Lazăr" din Sibiu şi a frecventat Biblioteca "Astra", pe lângă care funcţiona şi un cenaclu, sunt evocaţi în romanul Astra. Autorul povesteşte pe larg cum participa la şedinţele cenaclului şi cum le cucerea - în doi timpi şi trei mişcări - pe fetele pasionate, ca şi el, de literatură. Frapează, din nou, lipsa de poezie a scenelor erotice:
"întâi i-am luat o mână şi i-am sărutat-o. Bine am făcut: prin mână, am simţit-o cum se desţepeneşte; cum, brusc, începe să miroase bine, a fată adevărată, nu ca până adineauri, a cititoare la Astra. Şi cum să nu săruţi, amuşini, tragi în piept ceva binemirositor?"
Impresionantă este relatarea închiderii faimoasei biblioteci, din ordinul autorităţilor comuniste. Ar fi putut fi şi mai impresionantă, dacă autorul nu s-ar fi încurcat în retorica lui de o dezinvoltură simulată:
"Amin, Astra! Hodineşte în pace! Azi-mâine vom veni şi noi, oamenii-noi, după tine, în pământ - nu pe verticală, în mormânt, ci oarecum pe orizontală, în peşteri şi de-acolo, în patru labe, urla-vom înspre gura de ieşire, ca Saşii protestanţi: "Aus tiefer Not schrei ich zu Dir", ceea ce dă, în latineşte: "De profundis clamavi..."";
"Amin, Astra! Nu doar Biblioteca, acea parte, secţiune, unde se află (se aflau - am şi trecut în viitorul-de-aur, din care prezentul se vede trecut) cărţi gata scrise; ci şi o altă parte, secţiune, sector, unde se coceau, în principiu, cărţi de-scris, de-tipărit: Cenaclul."
Perioada studenţiei are drept cronică romanul Justa ("Justa" fiind porecla dată unei tinere). Autorul îşi aminteşte cum s-a înscris la Facultatea de Filologie, dispreţuind Institutul de Literatură şi Critică Literară "Mihai Eminescu:
"- Mă piş pe Fabrica lor de Scriitori! Bine că am reuşit să intru la Filologie, mă piş pe inginerii-sufletului lor!"
Până la urmă, însă, tot la "Fabrica de Scriitori" se duce. Iar de acolo, din cauza unui fragment de roman nonconformist citit la un seminar, în atmosfera de vigilenţă maximă instaurată în 1956, după revolta anticomunistă din Ungaria, ajunge la închisoare.
Personajul principal al romanului nu este însă autorul, ci o fostă colegă a lui, Toria (tânăra poreclită "Justa"), anchetată brutal de Securitate şi mutilată psihic. Retragerea naratorului, ca personaj, într-un plan secund conferă cărţii gravitate şi dramatism, făcându-ne să ne gândim, cu nostalgie, cât de mult ar fi avut de câştigat scrierile lui Paul Goma dacă ar fi fost mai puţin marcate de narcisism.
Scena maltratării studentei este greu de uitat. Scriitorul "filmează" această scenă din întunericul moral în care stă scufundată victima:
"Au început să mă lovească amândoi în cap, în ceafă, îi simţeam dând alternativ, cum văzusem că lucrează cu ciocanele fierarul şi calfa, e limpede că îşi cunoşteau meseria - mă loveau şi-mi obligau capul să se aplece. Apoi fierarul oltean din dreapta şi calfa lui mirosind a acetonă mi-au apucat fiecare câte o coapsă, din interior, şi au început să tragă spre ei, să mă despice, dar eu nu puteam nici să gem, de loviturile în cap - după aceea m-am gândit care-cum: Acetonă mă lovea după ceafă cu dreapta, cu stânga trăgea de piciorul meu stâng; Olteanul mă lovea în cap cu stânga, trăgând cu dreapta spre el piciorul drept al meu, atunci însă m-am bucurat când măcar de coapse nu m-au mai tras, aveam capul între ele [...].
Şi am mers şi am mers şi am mers. Au oprit. M-au dat jos, m-au dus ce m-au dus, mirosea a zăpadă şi a fum, Olteanul a zis că aici e o groapă de gunoi, aici mi-e locul - de curvă-duşmănoasă. [...]
Nu vedeam dacă oamenii din groapă ardeau ceva sau miroseau ei, arşi. Careva mi-a scos ochelarii. Olteanu mi-a ordonat să cobor: "Marş în pizda mă-tii,-n groapă!" aşa a zis", eu însă nu ştiam cum se coboară într-o groapă de gunoi, am zis că, dacă mi se arată... Olteanul a râs, i-a făcut semn unuia - era cel care vorbea ca pe la Arad, când îmi zicea să ridic piciorul, că nu mi-o vede - a zis: "Iştenu' tău de bònghenă, că nu ştii..." - şi m-a împins în groapă cu piciorul."
Gherla, cea mai emoţionantă carte a lui Paul Goma (care nu are însă nici pe departe anvergura literară a romanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn, deşi trimiterea s-a făcut de mai multe ori), cuprinde o evocare minuţioasă, gen ciné-vérité, a perioadei 1956-1958, petrecute în închisoare. Pe prima pagină a cărţii s-ar fi putut preciza: "Orice asemănare cu personaje sau situaţii reale nu este deloc întâmplătoare." Se observă că autorul şi-a propus, încă de pe când era întemniţat, să înregistreze totul cu precizie, ca şi cum ar fi avut cu el o cameră video. Ştia, chiar din momentele în care era umilit şi schingiuit, că va scrie despre experienţa sa. Era nu numai o victimă, ci şi un scriitor, aflat în... documentare, convingere neclintită, care i-a dat, probabil, puterea să reziste.
Pentru a evidenţia absurdul stilului de viaţă comunist, Paul Goma şi-a conceput cartea ca pe o suită de răspunsuri date întrebărilor unei ziariste din Occident. întrebările nu sunt menţionate, dar judecând după răspunsuri este clar că interlocutoarea cere noi şi noi explicaţii, că nu poate înţelege cum se trăieşte în comunism. Un procedeu literar vechi de cel puţin două secole şi jumătate - evaluarea unei realităţi familiare din perspectiva unui străin -, la care a recurs cu succes un clasic al literaturii franceze, Montesquieu, în faimoasele lui Les Lettres persanes, este folosită într-o variantă modernă. Naratorul nu este străin, ci autohton, dar se află în situaţia de a se face înţeles de un străin. în aceste condiţii, el trebuie să se detaşeze de propria lui experienţă şi să o traducă într-un limbaj universal.
Din nefericire, nici în acest roman, de mare importanţă, cel puţin simbolică, Paul Goma nu uită să-şi contabilizeze şi să-şi exhibe meritele. El îşi inventariază, tendenţios, gesturile de curaj şi se compară cu alţi deţinuţi politic, pe care îi găseşte întotdeauna mai puţin curajoşi. De asemenea, aduce la cunoştinţa contemporaneităţii şi a generaţiilor viitoare numele tuturor celor care - fie ei gardieni sau tovarăşi de suferinţă - l-au jignit sau l-au nedreptăţit la un moment dat. Această necontenită propagandă în favoarea sa împinge romanul în afara literaturii.


Scufundarea în noroi

Dintre numeroasele volume care cuprind însemnări de jurnal, un mare ecou au avut primele trei, publicate în 1997 (şi legate la un loc cu o banderolă): Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură-mare şi Jurnal de noapte lungă. în Jurnal pe sărite se fac referiri, "pe sărite", la perioada 9 februarie 1978 - 2 iunie 1993. Jurnal de căldură mare cuprinde însemnări obsesive, "dilatate", dintr-o singură perioadă, extrem de scurtă şi anume 28 iunie - 11 iulie 1989. Iar în Jurnal de noapte lungă sunt incluse note din intervalul 23 septembrie - 31 decembrie 1993, ca şi o suită de profiluri critice (foarte critice) ale unor scriitori contemporani.
Paginile de jurnal propriu-zis alternează cu pagini memorialistice. Dar diferenţa nu mai contează. Şi unele, şi altele se constituie într-o necontenită diatribă la adresa contemporanilor, acuzaţi de săvârşirea unor fapte infamante şi caracterizaţi în termeni insultători, foarte asemănători cu cei folosiţi de Corneliu Vadim Tudor în România Mare.
Cât de adevărate sunt acuzaţiile nu se poate stabili. Se poate în schimb observa că autorul nu are, de obicei, dovezi. Şi se mai poate remarca faptul că el omite sistematic ceea ce este frumos şi nobil în biografia unor scriitori. Să afirmi despre Nichita Stănescu, unul dintre exemplarele umane splendide pe care le-au dat lumii românii, că "a mâncat căcat" şi să nu vezi nimic altceva în viaţa lui înseamnă în mod sigur să minţi.
Credibilitatea textelor este subminată şi de faptul că aproape toate reproşurile lui Paul Goma se referă la modul cum s-au comportat personajele în cauză faţă de el însuşi. Dacă i-au dat sau nu atenţie într-o anumită împrejurare, dacă i-au telefonat când au fost la Paris, dacă l-au consultat când au luat o iniţiativă, dacă l-au citat într-un articol, dacă i-au recunoscut prioritatea în practicarea disidenţei etc. etc. Din acest punct de vedere, Jurnalul ni se înfăţişează ca documentul unei vanităţi exacerbate, transformate în manie. întregul volum doi, de pildă, descrie exasperarea cu care aşteaptă Paul Goma ca Bujor Nedelcovici să-i dea telefon în legătură cu înfiinţarea unei asociaţii a scriitorilor români din Franţa. Intrigat, obsedat că nu este luat în considerare, marele erou, pe care ni-l închipuiam preocupat de soarta umanităţii, îi consultă, în privinţa "tăcerii" lui Bujor Nedelcovici, pe toţi cunoscuţii, comentează faptele acestuia cu insistenţa şi minuţia unei femei bârfitoare, de joasă extracţie, se văicăreşte, penibil, pentru tot felul de suferinţe morale închipuite. Presupunerea, liniştitoare, a Monicăi Lovinescu că este vorba, pur şi simplu, de o neglijenţă, fără semnificaţie, nu are darul să întrerupă delirul rechizitorial.
Descalificant este şi limbajul folosit, nu numai din cauza violenţei lui (există, se ştie, mari scriitori care au recurs la un limbaj violent), ci pentru că nu are altă funcţie decât aceea de a distruge prestigii. în loc să-i individualizeze expresiv, aşa cum face, de exemplu, Arghezi când utilizează invective, Paul Goma îi murdăreşte, prin cuvinte, pe contemporani până la a-i face de nerecunoscut, îi acoperă frenetic de noroi fără să observe - sau fără să-i pese - că în felul acesta se înnoroiază şi el însuşi. îţi vine să crezi, citindu-i însemnările, că îi place să se scufunde, de gât cu toţi cunoscuţii, în mizerie. Din punctul lui de vedere, Nicolae Breban este "cel mai mare porc", Romul Munteanu este "javra, licheaua, târâtura de Romi-Ţiganul", Gabriela Adameşteanu este "o persoană care nu cunoaşte limba română", iar într-o anumită situaţie dovedeşte şi o... prostie de extremă dreaptă, legionar-troglodită", Dan Hăulică este "o javră, un unsuros", Antonie Plămădeală este o "borâtură basarabeană", Yves Berger de la Editura Grasset este "un individ umflat cu aer, cu băşini, cu râgâieli" etc. etc. în acest stil sunt portretizaţi oameni de cultură de elită, cu o personalitate complexă, ca - în afară de cei citaţi mai sus - Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu sau Octavian Paler. în cele din urmă, românii cu toţii sunt etichetaţi drept o "naţie de căcat".
Şi nu este vorba numai de limbaj. Autorul jurnalului nu respectă nici o regulă a jocului. El săvârşeşte numeroase indiscreţii şi acte de insolenţă, divulgând cititorilor convorbiri telefonice intime, denunţând legături amoroase clandestine, atribuind "personajelor" sale, chiar şi când nu are nici o dovadă, intenţii josnice.
Dezamăgitor este şi modul în care Paul Goma îşi priveşte îndeletnicirea de scriitor. Numără mereu paginile scrise, contabilizează cărţile publicate, ţine o evidenţă a referirilor din presă la aceste cărţi. Un meschin principiu cantitativ şi nu o înţelegere mai înaltă a menirii scriitorului îi ghidează aprecierile. Ca să nu mai vorbim de faptul că autorul jurnalului îi trece pe lista neagră pe toţi cei care nu-l laudă, fără să se întrebe nici o clipă dacă nu cumva chiar este lipsit de talent.
Paul Goma crede despre sine şi că are umor, deşi nu are. El face jocuri de cuvinte forţate sau preia calambururi ieftine aflate de mai multă vreme în circulaţie:
"asta-i prostituaţia"; "colacă peste pupăză"; "moment isteric" (în loc de "moment istoric"); "tembelizor" (în loc de "televizor") etc.
în asemenea momente ni-l închipuim strâmbându-se, pe scena unei săli de teatru, în faţa unor spectatori care tac jenaţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara