Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Paul Miron şi comedia redescoperirilor de Cornel Ungureanu

 În anul 2001 Paul Miron a împlinit 75 de ani. Aniversare importantă, fiindcă profesorul a făcut multe şi pentru cultura română, şi pentru o seamă dintre literaţii, lingviştii, tinerii, mai puţin tinerii care au avut nevoie de suport moral, financiar, intelectual în atât de îndepărtata, odinioară, Germanie. Aniversare cu atât mai importantă, cu cât, la 75 de ani, profesorul se dovedea (se dovedeşte) a fi un scriitor viu - un prozator, un dramaturg, un poet, un om de ştiinţă în plină forţă de creaţie. Un creator "nou", imprevizibil, trăind, la senectute, o impresionantă reaşezare: a devenit un important prozator, dramaturg, memorialist. Are rubrici permanente în mai multe reviste din România, publică 2-3-4 cărţi pe an - cărţi surprinzătoare pentru "clasicul" care e: volume noi, de o prospeţime stilistică, de o vitalitate a imaginarului, cum rar cunoscuse literatura română. Sau cunoscuse doar în cazurile ei ferice.

    Sperăm că aceste rânduri prefaţează aniversări mult mai bogate în mesaje din partea cărturarilor români care îi datorează măcar câteva drumuri în Germania, în anii în care acest lucru părea imposibil. Pregătite să întâmpine cu surle şi trâmbiţe toate felurile de aniversări, de la cincizeci la nouăzeci de ani, să-şi sărbătorească mult amânatele personalităţi ale exilului, revistele, televiziunile, radio-urile îl uitau pe unul dintre cei mai dinamici literaţi ai exilului românesc.

    Cred că unul din motivele lipsei de atenţie nu e legat de tradiţionala insensibilitate a românilor faţă de personalităţile lor aflate la oarecare depărtare, ci de o lipsă de interes în administrarea operei de "artist". Ca orice mare personalitate a lingvisticii, Paul Miron şi-a lăsat pe planul al doilea participările la "viaţa literară". Nici el şi nici ceilalţi nu le-au acordat cuvenita preţuire. Nici una dintre cele douăsprezece cărţi de literatură apărute după 1990, despre care s-au pronunţat, cu mari elogii, critici de seamă (de la Nicolae Manolescu la Al. Călinescu), nu a beneficiat de suportul mediatic necesar. Paul Miron era şezat (şi e aşezat încă) între lingvişti, între marii lexicologi, între editorii de seamă, dar nu între romancierii, dramaturgii exponenţiali ai culturii române. Prozele, recenziile la cartea românească (atitudinile de critic literar), poeziile apărute înainte de 1989, tipărite în vest în tiraje confidenţiale şi cunoscute doar de un public infim nu erau în măsură a evoca preocupările literatului. Iar, în rest, cine să îşi mai amintească de Monumenta Linguae Dacoromanorum, de Aspekte der lexikalischen Kreativität im Rumänischen, de dicţionarul lui Tiktin revăzut de Paul Miron decât lingviştii? După 1989, excelentele pagini "noi" ale lui Paul Miron "aveau haz" şi se integrau unei relaxări a vremurilor. Unui timp al comediei. Păreau un hobby şi nu mai mult.

Întoarcerea acasă, cu haine noi

    După 1989, relaţiile cu scriitorii exilului românesc s-au desfăşurat prost, deşi s-a scris mult despre scriitorii din exil, deşi tipăriturile exilaţilor au dominat, la un moment dat, piaţa de carte. Cu literatura lui Paul Miron intrăm într-un domeniu puţin diferit: o parte dintre cărţile sale sunt scrise după 1989. Ele oferă o perspectivă nouă privind "întoarcerea acasă" a exilatului. O perspectivă... mai puţin crispată. Memorialistica e vie, surâzătoare, sprijinită pe o excepţională artă a portretistului. Prozatorul nu e, cum se întâmpla, un hagiograf, e autorul unei epopei eroi-comico-satirice. Ţiganiada lui Paul Miron nu e desprinsă de dulcea vorbire moldovenească - de buna tradiţie a lui Neculce şi a urmaşilor săi.
    Spuneam că proza reabilita şi reafirma o tradiţie: aceea a lui Creangă - a acelui Creangă al umorului şi autoironiei suculente, fără îndoială sărbătoreşti. Descopăr că un extraordinar roman epistolar "îndreaptă" un roman epistolar al lui Slavici. Că poezia târgului moldovenesc regăseşte un Sadoveanu brevilocvent, capabil de a iubi locurile, unde, iată, doar parcă nu se întâmplă nimic.

   Importante sunt piesele lui Paul Miron, şi regret că, director de teatru, n-am reuşit să realizez, în cadrul unui Studio, o integrală Paul Miron. Teatrul lui Paul Miron se ocupă de personaje mari şi importante sau, măcar, sugerează evenimente capitale pentru viaţa lumii. Ca şi pentru Mircea Eliade, opera literară trebuie să completeze (corecteze) ceea ce opera ştiinţifică nu (prea) are dreptul. Piesa, nuvela, uneori romanul ar putea şterge petele albe de pe harta unui timp.

   Dar spre deosebire de Mircea Eliade, Paul Miron scrie comedia descoperirilor. El nu trăieşte, solemn, fericirea sanctificării sale ca om de ştiinţă. Nu a intrat în conclavurile savanţilor - ale înţelepţilor care decid istoria lumii. El este secundantul Maeştrilor, al Patriarhilor, al Miniştrilor care poartă secretele puterii.

    Procesul la care ne face părtaş naratorul, dramaturgul, ficţionarul este cel de dezeroizare - cel de abandonare a discursului pe care ni-l livrează marile istorii. Pe care ni-l livrează Cei Mari. Personajele lui Paul Miron (cele reţinute de istorie) nu trăiesc decât comedia evenimentului. Sunt oameni comuni, dintr-un "ev mediu etern". N-au ieşit în civilizaţie sau, dacă au ieşit, nu vorbesc în numele ei.

    Poate textul cel mai semnificativ în această privinţă ar putea fi O noapte la Tibiscus. Purtătorul de cuvânt al autorului, personajul-cheie care rosteşte (scrie) cuvintele magice este chiar Şincai. El, ne previne autorul, trebuie să rămână tot timpul pe scenă. El rosteşte textele-cheie. El apare în carne şi oase, în deschiderea piesei. Şi zice:

   "Silentium! Şăd aici spre povăţuirea domniilor voastre. Şi de vă veţi învălui de vreo pricină oarecare, nu zăboviţi a mă întreba. În anul 86 de la naşterea Domnului, Decheval, craiul Dachiei-ceii-Vechi, carele şi Diurpaneu s-au fiind în lucrurile de oaste foarte priceput, isteţ la minte, la bătaie nepregetătoriu şi învăţat a năvăli sau a se trage îndărăpt, s-au sculat în anul acesta cu oaste asupra romanilor pre carii mai şesesprezece ani i-au năcăjit pentru necuvioasa purtarea împăratului Domitian, carele era nu numai nesuferitoriu de osteneli, ci şi fricos, slab de fire şi dat spre sburdările trupeşti nu numai cu muieri, ci şi cu prunci..."

   Sigur că Şincai e de partea romanilor şi nu a dacilor. Sigur că marele personaj poate stârni, prin aşezarea lui pe scenă - zâmbete. E inactual. Am putea bănui că piesa se petrece în mintea lui - el ar fi autorul acestei istorii posibile. Sigur că aceste fapte nu erau suficient de solemne pentru a merita (din partea lui) efortul unei aşezări pe hârtie.

    Creşterea şi descreşterea personajelor nu fac altceva decât să ilustreze vorbirea marelui dascăl. Ce zice Marele Dascăl rămâne - poate rămâne - literă de lege? Cine e Traian, cum arată romanii, cum Dacii? Personajele sunt din istoriile eroice, din paginile tradiţionale consacrate de marele cărturar şi de tradiţia Şcolii ardelene; cine citeşte piesa cu atenţie observă zâmbetul hâtru al autorului. Fiica lui Decebal, împăratul romanilor, preocupările sfetnicilor ţin de comediile puterii. Distanţa între cele scrise şi cele întâmplate e suficient de mare ca să observăm că tradiţia lui Dürrenmatt (cel din Romulus cel Mare) e iubită şi de dramaturgul român.
    Mai există şi o altă serie de personaje: a celor care coboară din Olimp, din Paradis, din înaltele lor ceruri pentru a studia, la faţa locului, viaţa de pe pământ. Aici, experienţa savantului care a ajuns în Ieşii savanţilor lingvişti sau în Bucureştii oficialilor, fie ei ai ortodoxiei sau ai politicii comuniste, a avut neprevăzute consecinţe. Nu departe de Yggdrasill ar fi piesa care ar studia, la modul benign, adaptarea parcelor alungate din Olimp la viaţa pământeană.

   Din punctul de vedere al spectacolului, un interes mai mare îl poate stârni Magul, istorie extrasă de data aceasta din Cartea sfântă (Numerele, 21-23). Şi prelucrată de comediograf după legea lui.

   Magul e un mic farsor, un personaj duplicitar care se desfăşoară nu în regimul solemn reclamat de Cartea sfântă, ci în regimul unei lumi marcate de foame, de imaturitate, de prea apropiatele începuturi. Lumea nu şi-a intrat în legea sa, triburile nu sunt formate din viteji, credulitatea face ravagii. Magia nu există, poate exista însă miracolul. Ar putea exista.

   Aici stă farmecul (profunzimea) teatrului lui Paul Miron: farsa lui nu e tragică precum la marii dramaturgi ai secolului al XX-lea, personajele sale nu sunt eroi ai absenţei. Sacrul rămâne, sfinţenia rămâne, magia ar putea exista. Paul Miron e un mistic care îşi camuflează opţiunile cu înţelepciunea celui care a citit cu atenţie, dar şi cu sfială cărţile sfinte.


Duplicitatea, din imediata apropiere

    Excepţionala memorialistică a lui Paul Miron are capcanele ei. Am citat cu altă ocazie paginile despre călătoria patriarhului Justinian prin R.F.G., ar mai trebui adăugate confesiunile privind începutul relaţiei cu teologii din România - cu ţara socialistă: "Nu toate legăturile mele cu cei trei patriarhi care s-au succedat, Justinian, Justin şi Teoctist, au strălucit. Eu am rămas fidel preotului Marina, cel ce a urcat din livezile oltene, sus, până la aurul tronului patriarhal.

   Cu Justinian am colaborat după ce el m-a asigurat că vom putea lucra nestingheriţi împreună. În general, lucrurile mai delicate le tranşam în grădina de pe dealul Mitropoliei, niciodată în biroul său sau la masă.

    Decizia mea de a călători în ţară a provocat o zarvă nemaipomenită între toţi prietenii mei. Unii m-au declarat inamic, alţii au crezut că fac parte dintr-o asociaţie subversivă. Lumea, obişnuită să gândească numai în colectiv, nu putea pricepe că eu - şi mai târziu Elsa cu mine - mă legasem să slujesc numai libertăţii. Deşi izbucnise un conflict care privea ocuparea lectoratelor de limbă română... m-am dus la Iaşi, unde am propus o înfrăţire ştiinţifică şi culturală."

    Justinian îl invită să ţină o conferinţă, aşa că Paul Miron va vorbi la Institutul teologic despre Spiritualitatea apuseană. "Entuziasmul colegilor de la facultatea bucureşteană, aprecierile lor, erau de nedescris 30 de ani mai târziu, delectându-mă cu dosarele de la Securitate, am citit dările de seamă ale savanţilor, doctori ai Bisericii. Toate erau acum pe dos, adică: una au vorbit, alta au scris. Astfel, am învăţat din prima zi cât de pustiitoare poate fi minciuna..."

 
Experienţa călătoriilor şi farmecul erudiţiei

    Mare parte a cărţilor lui Paul Miron sunt Jurnale de călătorie. Moldoveanul exilat se întoarce acasă cu bucuria de a regăsi Paradisul. Pe cine întâlneşte în Paradis - iată un argument al comediei. În câteva din cărţile sale (Ochean I, II, maipuţincaperfectul etc) se ocupa de vedetele culturale din vremea lui Ceauşescu cu care era obligat să ia contact pentru a obţine burse, ajutoare, sprijin tinerilor. În Târgul şaradelor experienţa călătoriilor e mai largă, implicaţi fiind eroi ai culturii, cărturari mai mult sau mai puţin importanţi ai ţinutului. Călătoriei în spaţiu i se adaugă una în timp, alături de cronicari, de cărturarii uitaţi ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, alături de scriitorii de care puţini îşi mai amintesc. Scrisul lor şi experienţa lor nu sunt inutile - dimpotrivă, ele par a prefaţa experienţele de azi ale cărturarului. Cel mai bine aşezat între dicţionare traduce, încă o dată, paginile vechi.

    Itaca ironicului, tandrului umorist e Târgul şaradelor, loc în care trebuie dezlegate frazele vechi din cărţile sfinte. "Dezlegările" recuperează scriitori, cărturari ai locului. Ne ajută, spune cu umor Paul Miron, să-i înţelegem. Ce se cumpără, ce se vinde, ce se negociază în numitul tîrg?

    Capitolul XXXXIV din Târgul şaradelor se cheamă Grigore Ureche, învăţatul şi poartă motto din Ecleziast: "M-am uitat cu luare-aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt".

    Iată un prezent risipit de-a lungul vremilor:

    "Sosirea iernii, zăpada abundentă, frigul şi foamea au schimbat feţele oamenilor; mai mult încă, le-au asprit cugetul şi le-au învârtoşat inima. Aşteptând şedinţa Junimii îmi petreceam timpul într-o cafenea din astea noi. Astfel, am citit povestirile lui Ion Dragoslav, pe care voiam să-l compar într-un studiu cu naşul său spiritual, Ion Creangă. Căutam apropierea de Grigore Ureche care mă învăţa ce înseamnă răbdare, demnitate, toleranţă. El era încântat de a fi cunoscut generaţia tânără a lui R. A.: "Stau încremeniţi ca ghioceii sub omăt... Îşi aşteaptă ceasul... Revoluţia din 1989 a măturat straturi groase de nămeţi ai tiraniei, o adevărată schimbare la faţă nu s-a petrecut." Mai spunea că multe din evenimente se aseamănă, se săvârşesc ca pe vremea lui. Şi ca să mă lămurească, se apucă să-mi citească din Cronică..."

    Nu numai Grigore Ureche se prezintă la apel, ci şi Veniamin Costachi:

   "Vineri, după vecernie, am fost poftit de mitropolitul Veniamin Costachi la un ceai cu rom. Mitropolitul cărturar m-a primit, de la început cu o dojană: "De ce lăsaţi locul meu de la Slatina în paragină?" "În paragină? Eu?" Motivul învinuirii sale era foarte original; scrisesem un articol despre locul de naştere al lui Labiş, fără să pomenesc de mormântul Mitropolitului din satul vecin."

    Veniamin Costachi pretinde că toate creaţiile literare de după 1956 se trag din poeziile lui Labiş. Dar - îl întreabă eruditul narator - Stănescu, Sorescu, Păunescu, Breban toţi din Labiş se trag?

   Desigur, răspunde mitropolitul, şi el răpit din timpul său şi adus în vremurile literaturii de azi, cu competiţii, cu orgolii imprevizibile. Ca şi Justinian, Veniamin Costachi ştie a vicleni vremurile. Un soi de Rückverwandlung pune la punct - rescrie - dulcea istorie a Moldovei şi dă substanţă prezentului - comediei sale inalterabile. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara