Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Pe timp de grevă la metrou de Cristina Ionica


Romanul Zazie în metrou (1959) al lui Raymond Queneau, cu care Editura Paralela 45 deschide seria de traduceri din cadrul colecţiei Proză contemporană, cel mai cunoscut al scriitorului francez, este caracterizat (mai în glumă, mai în serios, cum era de aşteptat) de Luca Piţu în prefaţă drept odiseic. Fireşte că orice călătorie (oarecum) iniţiatică de acasă către locuri necunoscute şi înapoi acasă aminteşte Călătoria mitică a grecului de care trebuie să te fereşti mai ales cînd îţi aduce daruri, însă pentru o americanofilă prin educaţie ce mă aflu, recenzia la această carte va începe de bună seamă aşa:
Zazie este o Lolită europeană, ceva mai în vîrstă, dar considerată încă un copil de către celelalte personaje, care îşi exprimă dezaprobarea, dar nu-şi pot masca eficient încîntarea urmărind-o vorbind şi comportîndu-se într-un mod cu totul nepotrivit pentru o 'puştoaică'. Lolită europeană, Zazie este desigur şi mai puţin inocentă decît corespondenta ei de peste ocean, e o fetiţă care ştie ce e acela un abuz sexual şi ce trebuie să facă pentru a-l evita, ca şi pentru a-l simula dacă e nevoie; ironia lui Queneau, umorul de cea mai bună calitate vor satisface chiar şi cele mai exigente gusturi. Mama numitei Zazie i-a crăpat capul tatălui acesteia cu un topor pentru că l-a prins încercînd să o violeze pe fetiţă. Zazie însăşi îi va povesti unui personaj scena, cum o povestise, de altfel, şi la procesul din care mama ei a ieşit aplaudată şi achitată ' 'Degeaba am avut grijă să spun că Georges îi dăduse toporul, n-a avut importanţă, au zis că dacă ai un bărbat care-i aşa unticălosordinar nu poţi face decît un singur lucru, sălbeleşti. Ţi-am zis c-au şi felicitat-o.', comentează ea cu dezamăgire. Fetiţa admite că mama ei a apărut la momentul potrivit pentru a o salva, dar sugerează că tentativa tatălui nu fusese prima de acest gen şi că mama a tolerat aspectul pînă în ziua în care, fiind interesată să scape de soţ pentru a se căsători cu amantul Georges măcelarul (posesorul toporului...), hotărîse că îşi supune fiica la riscuri mult prea mari lăsînd-o singură cu tatăl acasă... Inutil de precizat că şi următoarele legături ale mamei ameninţă integritatea fiicei ' dar nimănui nu i se mai crapă capul pentru că 'mămica a zis aşa că nu putea oricum să-i omoare pă toţi, pînă la urmă şi-ar face o reputaţie cam ciudată, atunci l-a dat dracului afară, s-a lipsit de gagiu' ei din cauza mea. Nu-i bine aşa? Nu-i o mamă bună?'. Zazie a învăţat din asta că orice bărbat de o anumită vîrstă este un agresor potenţial de care trebuie să te fereşti, sau pe care-l poţi acuza de agresiune pentru a scăpa din orice situaţie dificilă. Astfel că plimbarea fetiţei prin 'coruptul' Paris este una numai într-o oarecare măsură 'iniţiatică' ' nu e niciodată clar ca lacrima cine pe cine iniţiază şi în ce...
Mica Lolită pariziană este lăsată, două zile, în grija unui bărbat care nu reprezintă o ameninţare pentru ea deoarece, fiind de orientare homosexuală, nu e interesat. Fetiţa nu pare a şti ce înseamnă cuvîntul cu care este caracterizat de cîteva ori unchiul Gabriel (sau Gabriella, cu numele de scenă, pentru că unchiul este, noaptea, dansator travestit în cel mai la modă gay club parizian). Cunoaşte în schimb numeroşi termeni de psihanaliză (asimilaţi de bună seamă tot în urma procesului...) cu care terorizează, în tot cuprinsul romanului, personajele mai în vîrstă, ca şi cu replica 'Mon cul!' pe care o 'lipeşte' lîngă toate afirmaţiile lor cu greutate...
Fiind vorba de Queneau, nu trebuie să uităm superbele jocuri de limbaj, 'recuperate' reuşit în traducere de Laszlo Alezandru.
Şi ca să încheiem cu o coincidenţă simpatică: personajele din Zazie în metrou se plîng, în repetate rînduri, de dispariţia cuvintelor de altădată, cu sensul lor precis, neechivoc... Pierderea inocenţei cuvintelor era unul dintre subiectele preferate ale lui Nabokov. Raymond Queneau ' Zazie în metrou, Editura Paralela 45, Colecţia Proză contemporană, 2001, 152 p.

Pe 'timp frumos la fix'

Încheiem numai pentru a trece la un alt roman al lui Queneau apărut anul acesta şi la noi, Sfîntu' Aşteaptă, în traducerea Sandei Oprescu.
Spiritul ludic, inventivitatea lexicală în care excelează Zazie în metrou nu lipsesc nici din acest roman din 1948. Opoziţia dintre limba şi obiceiurile celor două zone de civilizaţie la care se referă romanul, 'Urbea Natală' şi 'Oraşul Străin', îi permite autorului să amestece inteligent şi seducător elemente identificabile în realitate (Sacra Silvă unde se fac filmele este desigur Hollywood-ul) cu altele situate în fantasticul cel mai pur (aparatul de alungat norii, datorită căruia în Urbea Natală nu plouă niciodată). Presiunile exercitate de elementele de modernitate asupra societăţii patriarhale aproape primitive a Urbei Natale sînt o inepuizabilă sursă de umor, atît prin cuvintele inventate în demenţă de către urbinatalieni pentru a ţine pasul cu civilizaţia, cît şi prin micile teorii protestatare pe care aceiaşi, simţindu-şi ameninţat modul de viaţă, le compun neîncetat. Copiii Nabonide au ajuns fiecare la maturitate cu o ideologie personală bine individualizată dar care totuşi nu este construită fără fisură. Contribuţia 'celui care scrie' la părerile personajelor sale este nu de puţine ori neaşteptat de stridentă; cu cît gradul de stranietate creşte, Queneau pare a-şi pierde capacitatea de a adecva discursul la personaj, astfel că atunci cînd o lasă să vorbească pe Hélène cea complet izolată de societate pînă în jurul vîrstei de 20 de ani, individualitatea personajului dispare aproape complet şi cititorul rămîne cu neplăcuta impresie că autorul nu şi-a putut reprima nevoia de a 'face pe deşteptul' (ridiculizarea valorilor societăţii contemporane se face de altfel în acest pasaj prin paradoxuri facile şi printr-o diversitate de figuri al căror caracter previzibil ajunge să obosească ' aşa cum nu ne-am aştepta de la Queneau...).
Interesant că autorul îşi permite atitudini etice faţă de civilizaţia contemporană, dar nu intervine în discursul opresorilor, al celor care nu s-ar da în lături de la nimic pentru a impune lumii adevărul lor. Discursul lui Pierre cel evident atins de paranoia, cu care se deschide romanul, este partea cea mai reuşită literar (impecabilă chiar) a acestei cărţi.
Faptul că în general în scrierile lui Queneau victima este judecată la sînge sau compromisă, iar opresorul este tratat doar cu ironie sau ridiculizat (ceea ce discreditează în fond atît ideea de victimă, cît şi pe aceea de agresor) poate face din romanele lui Queneau, pentru unii cititori şi unele cititoare ale anului 2001, o lectură antipatică. Ceea ce poate, în fond, reprezenta un motiv în plus pentru a nu le evita... Raymond Queneau ' Sfîntu' Aşteaptă, Editura Image, Bucureşti, 2001, 254 p

Timpul (ne)supunerii

După Kamouraska, roman din 1970 pentru care Anne Hébert a primit Premiul Librarilor Francezi, Editura Univers publică un alt roman foarte cunoscut al importantei scriitoare canadiene, Copiii Sabatului (1975). Acidă critică la adresa caracterului opresiv al autorităţii exercitate încă de Biserica catolică romană tradiţională la jumătatea secolului XX în Canada ' ca şi la adresa caracterului opresiv de care Biserica în general, ca instituţie de bază în cadrul organizării patriarhale a lumii, nu s-a despărţit vreme de multe secole, romanul e de aşteptat că-şi va şoca cititorii români (şi rămîne de sperat că nu pe toţi). Critica este realizată nu atît de pe poziţii feministe, cît mai degrabă individualiste. Ceea ce pare a le interzice biserica tuturor celor pe care îi adună în jurul ei este dreptul de a decide pentru ei înşişi. Supunerea, umilinţa predicate drept cale către înălţare sînt denunţate cu sarcasm drept ficţiuni menite să justifice acumularea de putere în anumite puncte ale ierarhiei. În loc să îndepărteze individul de puterea demonică, nenumăratele practici opresive sfîrşesc prin a-l împinge către aceasta, care îi oferă, în locul ficţiunii supunerii şi a răbdării răsplătite cîndva, tot o ficţiune, dar a libertăţii şi a dorinţelor îndeplinite aici şi acum. Prinse între aceste forţe deopotrivă degradante, personajele suferă contorsionări spirituale grave, sfîrşind prin a provoca sau a comite crime îngrozitoare.
Julie, tînăra retrasă în mănăstire pentru a obţine de la Dumnezeu siguranţa că fratele ei plecat în Europa să lupte se va întoarce cu bine, este sau nu o vrăjitoare, o posedată? Răspunsul nu poate fi unic şi de mai mare importanţă sînt concluziile de parcurs. Evenimentele trăite de ea, fie că au avut cu adevărat conţinutul demonic pe care ea li-l atribuie în amintire, fie că au fost 'simple' atrocităţi familiale cum se întîmplă peste tot şi cu o frecvenţă mai mare decît s-ar crede, sînt de natură să dea de gîndit, şi cu siguranţă că aceasta a fost intenţia primară a autoarei, dacă ţinem să descoperim una.
Dincolo de asta, cartea permite numeroase lecturi, iar sti-lul este elegant în ironie şi de o subtilitate a analizei admirabilă atunci cînd e 'pliat' pe ceea ce personajul exprimă şi/ sau sim-te. Directeţea şi aparenta simplitate a discursului, ca şi elementele de senzaţional fac din acest roman, care ridică, în fond, multe probleme, o lectură, totuşi, lejeră. Copiii Sabatului este, cum şi cititorul român poate acum constata, una dintre acele cărţi care nu se uită. Anne Hébert ' Copiii Sabatului, Editura Univers, Bucureşti, 2001, 200 p.
Dimineţile schimbării

Cei doi muzicieni din romanul lui Pascal Quignard sînt, reprezentanţii unor 'căi' de viaţă care aparent se exclud nu numai ca date de pornire, ci şi ca miză.
Domnul de Sainte Colombe este ultimul sacerdot al muzicii făcute în singurătate, al unei muzici elitiste numai pentru iniţiaţi, compozitori şi interpreţi de clasă, care nu se supune regulilor spectacolului, fie el şi de curte ' şi mergînd toată viaţa pe această cale, el reuşeşte să ajungă la muzica adevărată, în stare să deschidă o poartă către lumea de dincolo, către soţia sa moartă.
Domnul Marin Marais, cîndva elev al lui Sainte Colombe, devenit compozitorul curţii, este individul de 'nouă generaţie' care nu mai crede în viaţa de pustnic, nerecompensată şi prin favoruri terestre, dar care ajunge, consumînd frumuseţe pămîntească (a muzicii profesorului său, a trupurilor fiicelor lui Sainte Colombe etc.), la aceeaşi muzică. Ceea ce nu înseamnă, pentru el, aderarea totală la valorile maestrului, pentru că după 'regăsirea' dintre cei doi, spre dimineaţă, Marin Marais se întoarce totuşi la Versailles.
Nu se sfîrşeşte lumea atunci cînd, într-o dimineaţă, ai revelaţia că lucrurile în care ai crezut întotdeauna s-au risipit, este concluzia la care ajung, pe rînd, personajele romanului Toate dimineţile lumii. Moartea unei soţii, naşterea sau moartea unei iubiri, pierderea sau cîştigarea unei poziţii sociale sînt deopotrivă paşi pe drumul vieţii, fără unul anume dintre toate aceste evenimente să marcheze, vreodată, un punct final în ordinea vieţii.
Metaforă a lumii în schimbare, care nu-şi transformă, în ciuda înşelătoarelor aparenţe, decît în mod superficial miza existenţială, cartea lui Quignard respiră calmul zbuciumat necesar oricărei cărţi de pe noptieră, pentru a putea supravieţui în memorie... Pascal Quignard ' Toate dimineţile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, 100 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara