Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Pegra cu grade de Mircea Mihăieş

Când un segment important din propria-ţi bază de masă îţi spune că eşti beat, nu-ţi rămâne decât să mergi la culcare. Când o pătură reprezentativă pentru idealurile tale politice te invinuieşte de "genocid" probabil că, prin analogie, ar trebui să-ţi tragi un glonte în cap. în această situaţie se află PSD-ul. Capitalizând gras atât erorile de neiertat ale fostei guvernări CDR-iste, dar şi câteva dintre realizările ei (mai ales de politică externă), stânga leninistă din România a revenit la putere promiţând că va transforma ruina în palat şi frigiderul în corn al abundenţei.
Evident că dl Năstase are dreptate atunci când dă vina pentru situaţia din ţară pe toţi cei doisprezece ani de guvernare post-comunistă. Dar el nu mai are dreptate atunci când uită cu câtă pompă a promis partidul său că, printr-o mişcare a baghetei magice, va face din România ţara laptelui şi-a mierii. Aşteptările erau, în anul 2000, cu atât mai vârtoase cu cât economia intrase pe-o discretă pantă ascendentă. Ce s-a ales din creşterea prognosticată, cum de inflaţia rămâne la cote înspăimântătoare nu se grăbeşte nimeni să ne lămurească.
E drept că pesedeii n-au avut cinismul antemergătorilor, de a ne spune că o dată cu venirea lor la putere se vor sacrifica şefii, şi nu bietul cetăţean care-a ajuns să fure până şi apa de la robinet. Aşa se explică de ce parlamentarii n-au avut nici un scrupul să-şi voteze, la unison, un nou şir de avantaje. Cu cât mai rău la bază, cu atât mai roz-bombon la vârful piramidei. Cu un cinism posibil doar într-o ţară de vânători şi pescari, parlamentarii au decis că trebuie să li se verse în cont diurnă nu doar pentru zilele când se află la serviciu, ci şi atunci când stau acasă, în preajma soaţei, a secretarei-amante şi a diverse admiratoare din "teritoriu".
Printr-o singură mişcare, aceste băşici umflate au mai smuls o halcă din bugetul ţării. Nimeni nu-şi aduce aminte (iar d-na ministru Andronescu neagă vehement) că primul-ministru a ieşit, în octombrie 2001, pe posturile de televiziune şi a anunţat, cu vocea-i caldă, intens colorată emoţional, că începând cu 1 ianuarie 2002 profesorii universitari vor avea salarii decente. A recitat fără să clipească un şir de cifre care, în acel moment, păreau, într-adevăr, decente. Nu mai mult, dar totuşi decente.
A trecut ianuarie, a trecut şi februarie, am intrat binişor în martie, iar din cuvântul premierului n-a mai rămas decât ondularea neliniştită a frizurii ministresei de resort, obligată să dea formă procedurală unei ţepe politice de cea mai joasă extracţie. Când, de 8 martie, acelaşi înalt personaj afirma linguşitor: "Destinul nostru este rezultatul şansei de a fi avut profesori extraordinari" nu m-am putut opri să constat: Extraordinari, însă cârpiţi în fund! Când un profesor universitar este normat cu o sumă ce oscilează între trei milioane două sute de mii şi patru milioane opt sute, în funcţie de vechime şi nu de eventuale calităţi, extraordinar e doar faptul că ei îşi pot plăti autobuzul pentru a ajunge la cursuri.
Cum să pretinzi unui lumpen-educator performanţă, când amărâtul de salar nu-i ajunge nici de pâine, darmite să-şi cumpere cărţi? O să mi se spună că orice profesor poate da meditaţii. Dar dacă nu dă? Şi dacă dă, o face pe timpul, pe energia, pe sănătatea lui - plătind şi impozit statului nesătul pentru asta. Cât timp de perfecţionare îi mai rămâne? Poate pe lumea cealaltă. Cu totul altfel stau lucrurile când vorbim despre cetăţenii cu un rol social neclar - de la sepepişti la sereişti şi de la parlamentari la şefii regiilor autonome. Acestora, nimeni nu îndrăzneşte să le spună "poate la anul vom dispune de mai mulţi bani". Nu, pegra cu grade ori titluri parlamentare îşi satisface nevoile pe loc, lăsând prostimea să viseze la viitorul de aur al omenirii.
Când vine însă vorba de profesorime, lucrurile intră în ceaţă. Având ghinionul unor lideri sindicali fie vânduţi puterii, fie prostănaci, angajaţii din învăţământ, deşi posedă cea mai multă şcoală, sunt cel mai uşor de dus de nas. Probabil că intră în cauză şi bunul simţ mai pronunţat al acestei categorii. Presimţind apropierea furtunii, păpuşarii Dâncu şi Guşă ne-au pregătit câteva exemple de "grave infracţiuni" comise de cine ştie ce amărâţi de dascăli care-au luat plocoane. E foarte rău că au luat, însă de aici până la a-i prezenta drept sursa unui spectru infracţional larg cât cordoanele de poliţişti ce-i apără pe "demnitari" e cale lungă.
E bine că televiziunile îngenunchiate vorbesc despre corupţia măruntă din învăţământ - cum putea tocmai învăţământul să se sustragă molimei ce bântuie de-atâţia ani în România? Dar de ce n-au rezolvat puternicii zilei problemele mult mai grave de la vârf? Cum să refuze dascălul de ţară zece ouă sau un kil de vin, când miniştrii şi parlamentarii găbjesc, cu acte în regulă, vile somptuoase doar în virtutea faptului că au pupat în fund la momentul potrivit persoana potrivită? De ce n-am văzut în lanţuri, sau cu microfoanele televiziunilor ameninţându-i agresiv, pe nici unul din împroprietăriţii de pe Kiseleff şi împrejurimi, dar nu trece zi în care să nu aflăm că o doamnă profesoară a acceptat o cutie de ciocolată din partea unui părinte mai cu dare de mână...
Să fie clar: sunt absolut împotriva oricărui fel de "peşcheş", "şperţ" sau "atenţie". Mi se pare degradant să fii astfel "răsplătit" pentru o muncă la care te-ai angajat fără să te fi silit nimeni. Numai că nu despre asta vorbim. Vorbim despre faptul că o clică abuzivă şi rapace şi-a propus să adune cu ghearele ei murdare tot ce-a mai rămas în ţara asta nenorocită. Mădălin Voicu a făcut de curând o propunere care dacă ar fi venit din partea unui "majoritar" ar fi fost imediat taxată drept "antidemocratică": ca la funcţiile publice să nu aibă acces decât cei care posedă o avere de peste cinci sute de mii de dolari.
Nu-mi dau seama cum i-o fi trecut prin cap d-lui Voicu această idee. Probabil contemplând căsoaiele cu turnuleţe de pe la Strehaia sau din Banat. Chestiunea e că acei cinci sute de mii de dolari sunt, în România, o sumă de domeniul fantasticului. Ori poate dl Voicu îi vede drept viitor guvernanţi ai României pe extratereştri? Dacă ai fost cinstit, cum să fi adunat această sumă? în plus, nu există o limită a îmbogăţirii în sus, după cum nu există una a sărăcirii în jos. Am mari dubii că un "geniu" care a ştiut să adune câteva sute de mii de dolari departe de mişmaşurile puterii se va abţine să devină multimilionar când toate pârghiile îmbogăţirii, bine unse în doisprezece ani de ticăloşie naţională, îi vor sta la îndemână. Natura umană e prea putredă, pentru a-i da crezare d-lui Voicu şi nu baladistului care spunea: "Săracul vrea să ajungă bogat,/ Bogatul să aibă un întreg regat,/ Iar regele o planetă drept palat".
între timp, "extraordinarii profesori" ai României, linguşiţi cu neruşinare în timp ce li se ia din jalnicele drepturi care abia dacă-i pun în rând cu dezmoşteniţii Occidentului - pentru că aceasta e semnificaţia "bonurilor de masă"-, cad sub orice demnitate socială, pe când lozele cărora abia le dădeau, de milă, câte un cinci, ajunse mari demnitari, se pregătesc să declare inaccesibile chiar şi străzile pe care se află modestele lor locuinţe de câte două-trei etaje.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara