Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Pelerinul neliniştit de Simona-Grazia Dima

Romancier şi eseist, Aurel-Dragoş Munteanu rămâne, încă, o personalitate oarecum enigmatică în spaţiul literaturii române, prin vasta şi heteroclita sa cultură, îmbrăţişând domenii adesea neînrudite, prin vocaţia politică difuză, dictată mai degrabă de un imbold spiritual, atmosferic şi acela. Atras, deopotrivă, de străvechea religiozitate românească, dar şi de budism ori mistica iudaică, până la a deveni un practicant activ, a ezitat să se autodefinească până la capăt.
Odată cu volumul postum ce-i cuprinde aproape întreaga creaţie lirică, ne putem întreba dacă nu cumva poezia a fost recipientul ideal pentru ambiguitatea sa fundamentală. Aurel-Dragoş Munteanu este, cu certitudine, poet. Nu unul complicat sau experimentalist, deci nici unul revoluţionar. Dar starea poetică, indubitabil, există. Anxietatea, durerea existenţială, taina destinului, mereu coborâtoare înspre un pesimism de nelecuit, induc un tragism autentic, intuiţia unei neîmpliniri a vieţii, convertită într-o rostire simplă, dar bogată în sugestii.
Crima, abisurile oceanice, lacul, negrul, singurătatea, muntele, dar şi galbenul ori îngheţatul alb al munţilor sunt doar câteva dintre imaginile şi motivele ce coagulează un univers al ne-spusului, al oscilaţiei lăuntrice, unde stăpân e un "soare ascuns", mai puternic decât acela manifestat (ca în poemul Egal). Foarte multe din piesele volumului sunt poeme de dragoste, deşi în absenţa iubitei constant invocate. Iubirea constituie esenţa, doar un prilej pentru eterne interogaţii neliniştite, pentru tatonarea încifratei ecuaţii a sorţii: "Unde sunt zilele bucuriei,/ Iubito?/ Părul tău a crescut ca un văl/ Între mine şi tine/ S-a ridicat timpul/ Ca un dragon/ O linişte prea mare/ Ne-a copleşit/ Cu o tăcere/ Asurzitoare/ Lăsându-ne înfioraţi/ Şi uimiţi/ La malul acesta/ De sare" (Amintire). Obsesia insondabilului pluteşte peste tot, ameninţătoare, aproape niciodată revelaţia nu e fericită, ori măcar senină: "Hieroglif peste tot/ În cer, pe pământ/ Îmi spune povestea/ Întors înăuntru/ Ca un lac din sanctuar/ În care pândesc/ Crocodili nemişcaţi" (Cuvânt).

Solitudinea este starea de spirit dominantă, pe care nimic nu poate s-o aline: "Ce singur, Doamne, în singurătatea Ta!/ Un cer rotund se-ntinde peste noi,/ Făcliile s-au stins, cuvântul este mut,/ Iar stelele-n înalt se-adună în convoi" (Singurătate Vie). Nu de puţine ori poemele sunt broderii pe marginea unor precepte extrase din repertoriul diverselor culturi, cu precădere orientale, preluate însă ca portdrapeluri ale sinelui poetic solitar, pecetluit de o damnaţiune pe măsura singularităţii sale: "Să pleci singur/ Să rămâi singur pe cale,/ Etern pelerin, să fii/ Raza lunii pe apa unui lac/ Nemişcat,/ Floare albă de cireş/ Liniştită şi trecătoare./ Pe cale să fii, totul curge/ Lină cântare/ Nici învins şi nici învingător,/ Totul curge şi este" (Călător). Sunt versuri ale unui poet educat în spiritul învăţăturilor răsăritene, conform cărora "totul este şi nu este/ Suferă şi nu suferă/ Se ascunde şi se arată" (Este). Nu întâmplător apare fatidica roată, care face să alterneze vieţile trecute şi viitoare, prezentul, amintirea şi moartea: "Se-nvârte roata/ Ameţitor/ Împrăştiind cenuşa unei zile/ Nisipul unei vieţi/ Rotind" (Nirvana).

Ceea ce reuneşte, indestructibil, ipostazele multiculturalismului asimilat şi asumat este conştiinţa continuităţii, la nivel cosmic, a vitalului: "Iubita mea, te pierzi în Orient/ Mulţimi fără număr acoperă chipul/ Pe care l-am văzut/ În aura visului meu răsăritean/ Înconjurat de enigme/ Ca zâmbetul tăcut/ Al lui Buddha./ Pe faţa lacului se adună/ Cercuri de sticlă şi frig/ Suntem, nu suntem/ Am fost, vom mai fi, venim şi ne ducem (Stampă verde).

Vocaţia spirituală, consolatoare, este singura aptă să preschimbe singurătatea în inflorescenţă: "Minunea mea,/ Singurătate,/ Cât de mare este puterea ta/ Cât de adânc este calmul /Florii tale de lotus/ Desfăcută peste marginile lumii/ Ca o binecuvântare/ A zeului ascuns" (Pelerin). În prelungirea acestui mod aparte de a simţi, emoţionantă este poezia Nume, care ipostaziază profunda iubire de patrie ca solidaritate în arhetipal, datorată logosului etern şi unificator: "Numele spun destinul tuturor/ Pe vatra ţării./ Neamuri de munteni şi câmpeni,/ Nume de păsări fermecate,/ Nume de ape româneşti/ În Transilvania./ Patrie binecuvântată,/ Se adună roată/ Bătrânii,/ Se cheamă pe nume,/ Gă­sin­du-l pe fiecare". Emoţia vine de data aceasta din simplitate, în mod firesc, coeziunea tărâmului natal, unde fiecare îşi găseşte semenii cu atâta uşurinţă, contrastând cu alienarea tipică, alteori, spiţei umane.

În majoritatea poemelor din a doua parte a cărţii, bunăoară, golul se adânceşte, tonul devine sarcastic, nemişcarea, plumbul, senzaţia carcerală, pigmentată cu scene groteşti şi străbătută de o mare oboseală, de blazare, domină, în poeme precum: Oraşul ("Oh, atâta oboseală/ În oftatul uriaş/ Al oraşului"), Istm ("Înstrăinaţi de tot, iubito,/ Alături ne aflăm în ţara nimănui/ Sub cer de gheaţă"), Arătare, La nunta lumii, Merry Jungle, Requiem, Circul, Muzeu sau Tăcere. "Copii din eprubetă, Euforion,/ bolborosind o limbă stranie şi neînţeleasă" prefigurează o lume infernală, a angoasei şi a artificiului, cu profeţi "înecaţi în pustiu", pentru ca vizionarul lor glas să fie pus la uscat, apoi ştiinţific întins pe laméle (Mythistorime II. Salvarea pare a veni din atitudinea culturală, acea "singurătate înconjurată de cărţi", ce se opune universului feroce al materialităţii ("Pieţe de capital, matematică aplicată şi limba marilor cor­poraţii/ Scăldate în tăcerea unei gramatici feniciene" - Einsamkeit). Politica, economia sălbatică sunt instan­tanee din ciclul istoriei, rotitor la infinit: "Rotire, rotire,/ Pământ, ape, ţări şi oraşe/ Înapoi totul curge/ Di­nainte rotind/ Într-un cerc fără scăpare./ A fost ce va fi,/ Un om supt în cer/ Pământ şi o apă./ Totul este, a fost/ Ce va fi" (Kohelet).

Titluri ca Avram Iancu, Kavafis la Alexandria, Village Sutra, Caligula, Vals trist de Sibelius, Samadhi, Argonauţi, Elegie pentru Net Turner, Într-un muzeu de arme la Benares, dilată suficient spaţiul imagistic şi mental, încât relativ puţinele poeme ale volumului să pară mult mai numeroase decât sunt în realitate. Nu este totuşi o poezie a resurselor culturale, ci una care face din acestea vehicule ale propriei trăiri şi percepţii ale autorului. Cele două poeme dedicate lui Kavafis, deşi descriptive, fără adâncimi, sunt un omagiu adus unui creator afin, care i-a marcat poetului român propriile poeme de meditaţie asupra istoriei.

Remarcabilă, în poezia lui Aurel Dragoş Munteanu, este intuiţia că lumea vizibilă, pentru a se împlini în istorie, are neapărat nevoie să se acorde cu înaltele exigenţe ale cunoaşterii revelatorii, camuflată în adâncul conştiinţei individuale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara