Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Pensula lui Ingres de Cosmin Ciotloş


Sunt peste cincizeci de poveşti impertinente şi apocrife în cartea lui Andrei Cornea. Majoritatea, rescrieri ale unor anecdote (din textul biblic, din fabule, din miturile greceşti, din cărţile cult ale literaturii de ficţiune) cu mare faimă morală.

De fapt, rescriere nu e cuvântul cel mai potrivit. Regândire mai curând. Căci Andrei Cornea atacă direct armăturile logice ale acestor scenarii fondatoare, construind cu aceleaşi date un set de istorii alternative şi, lucru important, la fel de valide ca şi precedentele. În fond, exerciţiul se întemeiază pe un transfer de convenţie: cele dintâi fiind adevărate în chip consensual, deci nu narativ, se poate imagina o lume în care adevărul lor să persiste în ciuda schimbărilor epice. Iată cum rezultă impertinenţele şi caracterul apocrif! Condensat, raţionamentul e impecabil.

Sigur că aceasta nu-i decât regula jocului. (Dar în cazul unui intelectual riguros ca Andrei Cornea, ar fi cu atât mai greşit s-o trecem cu vederea.) Faţă de ea, jocul în sine e mult mai spectaculos. Are momente ce merită ţinute minte, are zone de tensiune, are profunzimi neaşteptate şi, desigur, are un umor indicibil. Într-una din primele poveşti, cele şapte zile ale Creaţiei sunt notate exigent cu bile albe şi bile negre. Dumnezeul de aici are un dram din venalitatea unui politician şi o picătură din ingeniozitatea unui art director. Ceva mai încolo, vulpea din celebra fabulă a strugurilor acri ajunge în sfârşit să-şi spele obrazul, dar se dovedeşte insensibilă la noul gust. Ceremonialul e deopotrivă expansiv şi cumva intimist: aceasta se antrenează îndelung, îşi lucrează muşchii la sala de forţă, îşi scurtează coada cât să n-o tragă înapoi. Reuşind în văzul lucrătorilor o săritură de zile mari, prinde cel mai copt ciorchine, defilează triumfal cu el în dinţi, cheamă spre omologare toate animalele pădurii. În final, scârbită de dulceaţa prăzii, trimite hârciogul după ceva murături. Asupra sensurilor acestei încercări de dislocare din stereotip s-ar putea discuta destul. Deocamdată, să consemnăm artificiul. Despre Invidia, o utopie livrescă şi stoică, nu are rost să vorbesc pe larg. Cu ea începe seria celor mai bune bucăţi din carte. Care mai cuprinde o continuare a celor O mie şi una de nopţi (a o mie şi treia, dacă o punem la socoteală şi pe aceea a lui Poe), o tragedie contrafactuală pe fondul salvării Sodomei, o extindere a celebrului paradox al cretanului calată pe situaţia fără ieşire a profetului Iona şi alte câteva. În cronica sa din Dilema veche, Marius Chivu le-a identificat exact.

Altceva mi-a atras atenţia în Poveşti impertinente şi apocrife. Frecvent, Andrei Cornea ajunge cu relatarea într-un punct ştiut. Mai ales când substratul e biblic. Atunci, după consistente acumulări culturale, i se dă, în mod ciudat, cuvântul naturalului. De exemplu în Tăcerea lui Iona. Acesta îi convinge pe niniviţi, sub ameninţarea calamităţilor, să se-ntoarcă la o viaţă virtuoasă. Drept urmare, oraşul lor e salvat. Când mai apoi Iona e trimis cu acelaşi mesaj în Babilon, locuitorii îl iau drept profet mincinos. (Nu le vorbise şi celorlalţi în termeni ultimativi ? Şi iată, nici un rău n-a cuprins Ninivele, remarcă ei.) Pentru ca o cetate să fie cruţată, trebuie ca alta să piară:

„Bănuieşti ce s-a întâmplat: fix într-o lună de la sosirea lui Iona, izbucni o epidemie de ciumă care lichidă aproape cu totul populaţia Babilonului. De bună seamă, nimeni nu văzu în ea urmarea profeţiei lui Iona, care dăduse greş, oricum, în cazul Ninive. «Simplă coincidenţă», se spuse pretutindeni. Convinşi şi ei de asta, niniviţii cei pocăiţi reveniră treptat la vechile năravuri." (p. 115)

Adevărata viaţă a poveştii de-aici începe. De la prezumţie, de la intuiţie, de la suspiciune, de la bănuială. Care aparţin în primă instanţă lectorului. El decide de fapt schimbarea macazului. Dacă el n-ar presimţi la timp, scenariul iniţial ar rămâne, poate, neschimbat. Astfel de epifanii îi sunt la îndemână lui Andrei Cornea, cititor la rândul lui (dar ce cititor!) al lui Platon şi al Bibliei.

Frumoasă e şi punerea în abis a parabolei fiului mereu rătăcitor.
Şi aici, înţelegerea depinde tot de o presupunere, doar că aceasta rămâne în penumbră. De la bun început numele Fiului, ca şi cel al Tătălui, sunt scrise cu majusculă. Ceea ce, repet, dă de bănuit. Dar nu mai mult decât de bănuit. Finalul e şi el în coadă de peşte. Alt indiciu, dacă ţinem seama de simboluri! „Dar stai! Parcă era un om din Galileea, unul bun de gură - cel căruia i-am spus povestea mea şi dorul de acasă şi de Tata -care umbla de colo-colo fără căpătâi, însoţit de o ceată de zdrenţăroşi... Lumea spunea că face minuni... Omul ăla avea o vorbă care mi-a plăcut: «Păsările au cuibul lor, vulpile au vizuinile lor, numai Fiul Omului nu are unde-şi pune capul.» Fiul Omului era, zice-se, chiar el şi cu zdrenţăroşii lui, dar, poate, sunt şi eu Fiul, şi cred că e oricine se vrea un om liber! Am să încerc să-l regăsesc pe insul acela, undeva în lumea cea mare, printre oamenii liberi, care n-au unde-şi pune capul! Când, mai târziu, îl căutară ai lui să vadă dacă a dormit bine şi era odihnit, şi dacă cumva vrea să poftească la micul dejun, Fiul nu mai era. Şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată..." (p. 153)

Câteva dintre poveştile de-aici scot în prim plan, cum era şi firesc, latura de editorialist politic a lui Andrei Cornea. Decăderea speciilor faţă de echilibrul originar are ca penultimă treaptă omul. Ultima, o să râdeţi, e cea de politician. (Neascultare). În altă parte, cărţile sunt lăsate să-şi aleagă prin vot o preşedintă. Nu dezvălui care din ele a câştigat cursa electorală şi cum. E dincolo de orice bănuială (Un regim democratic). În sfârşit, Oedip, aşteptat la cotitură de Sfinx, e imortalizat în plin elan demagogic. Secvenţa e caragialescă. Acuzat de a-şi fi ucis tatăl şi de a se fi căsătorit cu propria mamă, regele Tebei le consideră „calomnii mârşave" instrumentate lui de „trusturile de presă". Cine e, totuşi, mogulul din spatele acestei intoxicări? Iată: „«Dacă voi declara că e Tiresias, voi mânia poporul prost, care îi iubeşte pe profeţii smintiţi; dacă voi spune că e Creon, îi supăr pe nobili, care îl susţin pe nemernic, dacă spun că e Antigona, le înfurii pe feministe, care o adoră pe sclifosita aia de fie-mea. Să răspund în doi peri omul, aşa cum i-am răspuns pe vremuri Sfinxului, e prea vag... Ce să fac ? Mda, am găsit!» Şi spuse cu voce tare şi sigură: - E unul, un străin, un intelectual, un evreu: îl cheamă Freud. El e!" (p. 186)

Sistematizarea ar putea continua. (Eventual pe etaje valorice, fiindcă nu de fiecare dată manierismele logice izbutesc.) Şi n-ar fi chiar în afara spiritului pe care Andrei Cornea îl induce cărţii încă din avertisment. Citindu-l atent pe Platon, autorul Poveştilor impertinente şi apocrife vorbeşte acolo despre trei feluri de poveşti: cele evazioniste, ale miezului zilei, mai înclinate să privilegieze estetismul curat; cele, dimpotrivă, ale miezului de noapte, bântuite de fantasma politicului şi de marota planurilor; şi, la final, cele ale faptului serii, făcute pentru mângâierea sufletească, pentru atenuarea panicii, pentru consolarea în faţa morţii. Recursul la Platon, aşadar. E şi acesta un semn că pe Andrei Cornea nu-l interesează literaturizarea. Că aproape toate naraţiunile de aici sunt scrise cu farmec şi, cum se zicea, cu condei, nu e de mirare. Cine i-a citit cărţile de dinainte (sau măcar articolele din revista 22) era deja avertizat în privinţa talentului. Dar să observăm, titlul nu apelează la termeni specializaţi literar, ca povestire sau proză scurtă, ci la mult mai maleabila poveste. Termenul, rostit cu egală plăcere de copii şi de înţelepţi, e operant la orice nivel cultural. Conceptul, de asemenea, se regăseşte pretutindeni, independent de mode. Se adaptează tuturor ştiinţelor, ia în posesie toate artele. Optând pentru el, Andrei Cornea intră în literatură fără ambiţii gratuite şi în acelaşi timp fără să iasă din eseistica filozofică.

Iată de ce nu m-aş lăsa luat de val şi de uşurătatea formulelor de întâmpinare. Vor fi fiind destui care să vadă aici o violon d'Ingres. Eu unul cred că şi în cartea aceasta Andrei Cornea e pe teritoriul lui.