Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
„Pentru ce limba latină…“ de Nicolae Manolescu

În 1863, ca introducere la primul său Anuariu, Titu Maiorescu publică o disertaţie intitulată „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiunei morale studiul fundamental în gimnaziu”.
Este unul din primele texte maioresciene, reeditat o singură dată, în volumul al doilea de Opere de la Editura Minerva din 1984. Puţini i-au acordat atenţie. Printre aceştia, E. Lovinescu în monografia din 1940, care îi rezumă astfel ideea principală: „prin studiul clasicismului refacem etapele formaţiei spiritului omenesc”. Nicăieri nu va fi Maiorescu mai hegelian decât în disertaţia aceasta de început, care este un model de dialectică.
Maiorescu se referă mai întâi la argumentele adversarilor opiniei despre utilitatea studiului latinei în gimnaziu. Ele sunt, fireşte, în număr de trei: autorii latini sunt traduşi în limbile moderne; autorii moderni corespund mai bine standardelor noastre; latina e o limbă moartă. Respinge apoi contraargumentele „amicilor neadevăraţi” ai latinei, adică acelea nevalabile: traducerea nu ţine niciodată cu adevărat loc de original; clasicii sunt neîntrecuţi de moderni; toţi marii autori moderni aveau cultură clasică. Nici acum Maiorescu nu îşi face cunoscute argumentele sale în sprijinul studiului latinei în gimnaziu, simţindu-se obligat să le combată mai întâi pe acestea din urmă, conform regulii hegeliene a tezei, antitezei şi sintezei: şcolarii nu ştiu niciodată destul de bine latineşte ca să se dispenseze de traduceri; compararea clasicilor cu modernii e lipsită de sens; nu e adevărat că toţi modernii au avut cultură clasică. Să remarcăm claritatea demonstraţiei.
Părerea lui Maiorescu este că motivul principal pentru care latina nu poate lipsi din gimnaziu se află în altă parte decât acolo unde a fost de obicei căutat, nu pe tărâmul limbii sau literaturii, ci pe „tărâmul moralei” şi el „stă în legătură cu principiul întregii educaţiuni”. Dacă e aşa, atunci trebuie să ne punem, afirmă criticul, în ordine, următoarele trei (hegeliene) întrebări: ce scop are educaţia? ce importanţă are, în general, în educaţie studiul? şi de ce tocmai studiul latinei este esenţial în educaţie? Maiorescu răspunde pe rând: rezumând opiniile marilor pedagogi ca Locke, Rousseau sau Pestalozzi, el afirmă că „scopul educaţiei constă în nimicirea mărginirii egoistice a individului şi supunerea lui sub raţiunea lucrurilor spre a-l face independent şi întărit în contra pasiunilor sale proprii şi influenţelor exterioare”; studiul (teoretic) în şcoală reprezintă un „complement al educaţiei în familie”, el ridicând la universalitate experienţa individuală şi dând cazului particular legea generală; în fine, scopul studiului, „precum e cunoscut şi admis în toată lumea civilizată, este cultivarea inteligenţei în genere iar nu înzestrarea ei cu specialităţi ”. Cât de nobil şi cât de clasic-latineşte sună, ca scop al educaţiei, supunerea (omu)lui sub raţiunea lucrurilor!
Se poate deduce acum de ce „din toate studiile din gimnaziu, unul singur corespunde tuturor acestor cerinţe ale educaţiunei şi acesta este studiul limbii latine”. Maiorescu enumeră grijuliu şi alte obiecte de studiu, spre a ne convinge de această exclusivitate. Naturalele, fizica sau chimia au doar utilitate practică. Matematica are un domeniu limitat şi abstract. Limbile moderne nu au caracter normativ, de model. Gramatica elină este foarte deosebită de a limbilor moderne şi, în plus, extrem de dificilă, tot aşa cum vocabularul este variabil de la unul la altul dintre cele patru dialecte de bază din peninsulă. În ce priveşte istoria, ea se ocupă de cazuri particulare şi nu cunoaşte legea.
Rămâne latina. Înainte de orice, limba şi literatura latină se supun cel mai bine „principiului obiectivităţii”. Scrie Maiorescu: „De aici provine impresiunea de repaus şi de mărime pe care ne-o produce antichitatea…; de aici provine diferinţa că, pe când în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ, cu mărginirea sa egoistică, în operele clasicităţii, în Tucidide, în Cezar, în Salustie, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăşi istoria, în epopeele lui Homer şi în cântecele rustice ale lui Virgilie, nu vedem pe poet, ci chiar întâmplările şi realitatea poetică”. S-a spus vreodată mai frumos un adevăr atât de simplu? Riguros ca un neamţ, Maiorescu precizează că e vorba de latina lui Cicero, nu de aceea târzie, care se va dizolva în limbile romanice, pierzându-ş i dreptul de a fi considerată un model, plină de barbarisme lexicale şi de excepţii gramaticale. Convingerea ultimă a lui Maiorescu este că şcolarii din gimnaziu trebuie să dobândească „urechea latină”, cum o numesc dascălii din Occident, „un lucru necunoscut la noi, însă aşa de necesariu, încât subscrisul o crede de a sa datorie a atrage atenţia profesorilor asupra acestui punt ca asupra unei condiţiuni sine qua non studiului latinei în gimnaziu”.
Rareori un omagiu a fost mai adevărat şi mai expresiv decât acesta, datorat unui tânăr de 23 de ani, care se va dovedi, nu peste mult timp, adversarul redutabil al exagerărilor latiniste, atât în limbă şi în scriere, cât şi în istoria dreptului şi, în general, a civilizaţiei. Obiectivitatea clasicilor a fost pentru Maiorescu o lecţie temeinic învăţată. Ideile principale ale disertaţiei din 1863 se regăsesc în studiile majore din anii 80-90, Poeţi şi critici, Comediile d-lui Caragiale şi Eminescu şi poeziile lui. Consecvent cu sine însuşi ca nimeni altul, Maiorescu poate fi considerat şi astăzi, nu doar un deschizător de drumuri, ci şi un model demn de urmat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara