Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Pentru o biografie a operei de Georgeta Drăghici


Volumul 'Marin Sorescu în scrisori de familie (Altar cu parabole)' constituie într-adevăr, cum spune alcătuitorul său, George Sorescu, 'un instrument de lucru mai în fiecare etapă de evoluţie şi afirmare' a scriitorului, mai ales că materialul documentar propriu-zis este însoţit de numeroase note şi precizări sau de bogate sinteze şi comentarii privind momente sau protagonişti ai corespondenţei lui Marin Sorescu.

Deşi nu e vorba despre scrisori literare, care ar fi fost evident, mai captivante şi mai semnificative pentru istoria literaturii şi pentru opera lui Marin Sorescu, un cercetător al bio-bibliografiei sale nu poate fi decît satisfăcut de mulţimea de date şi informaţii utile conţinute în acest volum, apărut acum într-o ediţie revăzută şi adăugită (Editura Alutus, Slatina, 2001).

Dacă trecem peste sentimentul stînjenitor că intrăm într-un spaţiu privat, destinat, de preferinţă apropiaţilor, putem găsi în aceste pagini un Marin Sorescu, interesant mai cu seamă în anii formării sale ca scriitor, ca intelectual, ca om, preocupat de familie, de relaţiile cu ea.

Corespondenţa cu fraţii şi cu mama, Nicolina Sorescu, începe în perioada liceului, de prin '52 şi continuă pînă spre anii '80, distanţele, mereu existente impunînd o astfel de comunicare cu ai săi. Avînd în vedere aceste lucruri, în mod evident scrisorile sînt în general extrem de prozaice, vorbesc despre aspecte practice, bani, obiecte, îmbrăcăminte ce urmează să fie trimise sau pri-mite, boli, griji, evenimente familiale şi inevitabilele comentarii despre vreme, activităţi şcolare şi profesionale. Cea mai bogată şi susţinută corespondenţă o are cu fratele său, George Sorescu, autorul volumului, iar cea mai delicată, sensibilă, cu Nicolina Sorescu. Relaţii puternice, prietenie adevărată, dragoste filială impresionantă, iată ce ar putea rezuma conţinutul scrisorilor.

Spuneam că natura comunicării impune prozaismul în aceste pagini, dar chiar şi stilul autorului se înscrie în acelaşi registru. Fraze simple, plate, uneori ca în redactările oficiale surprind neplăcut pe cititor. Foarte rar, dar atunci extrem de binevenite, apar scrisori în care recunoaştem umorul şi spiritul parodic al lui Marin Sorescu din cărţile sale de literatură: 'Toamna asta n-are nici un fel de poezie, fir-ar să fie! E proză vîrtoasă, friguroasă, cu nimic în oală şi cu burta goală. Vino şi vei vedea' (într-o scrisoare din 1954 către George Sorescu) sau 'mi-a pus Dumnezeu mîna în cap şi piciorul pe coadă', 'Marea e frumoasă ca o tingire uriaşă, cositorită de curînd', 'Află că apa de la plămîn a dispărut ("apa trece...") dar de bucurie mi-a crescut inima cît un dovleac şi aşa a rămas'; despre nişte poezii mai vechi: 'Sînt vechi, scrise pe timpul cînd îmi dregeam glasul şi-mi chinuiam Pegasul, arătîndu-i Parnasul'.

Ceea ce rămîne însă demn de interes sînt paginile în care se referă la literatură. Consideraţiile despre epigramă, rondel, parodie, fabulă, odă, comedie sînt foarte utile în configurarea unei biografii a operei.

Una dintre obsesiile lui Marin Sorescu era publicarea, cel mai important lucru în viaţa unui scriitor. Nu e de ajuns să scrii, să fii preocupat de artă dacă nu te şi înfăţişezi cititorilor şi nu eşti recunoscut drept scriitor: 'Noi avem nevoie de lumină, mai ales de lumina... tiparului care trebuie să se reverse odată şi odată şi asupra noastră'; 'O poezie nepublicată e ca un dans pe întuneric ' cum spune Ovidiu ' nu te vede nimeni şi-ţi mai rupi şi picioarele.'

Mai tîrziu cînd deja începuse să publice şi lucra la 'Viaţa studenţească' îi scria tot fratelui său: 'Eu m-am izbit şi mă izbesc mereu de fel de fel de obstacole, dar mă amuz, dărîmîndu-le şi bat la poarta literaturii cu pumnul sau cu piciorul (ori se deschide ori o dărîm)'. Era conştient încă de pe vremea cînd scria epigramele şi visa să le publice că 'pentru a publica ceva, în afară de talent, mai trebuie şi multă perseverenţă.' Destinul a vrut ca această combinaţie între talent şi perseverenţă să facă din Marin Sorescu un scriitor important şi recunoscut ca atare, fie şi numai dacă urmărim în acest volum itinerarul său, al poeziei şi teatrului său în lume, reconstituit de cărţile poştale trimise familiei, din Europa şi America.

O altă obsesie a sa era performanţa în cît mai multe genuri. 'Vreau să mă specializez în toate genurile ' dar n-am timp!', îi scria în 1957 lui George Sorescu, iar în ianuarie '58 mărturisea: 'am foarte multe planuri de viitor (fabule, cîteva piese într-un act), însă deocamdată nu prea am timp.'

A avut totuşi timp şi astăzi avem un Marin Sorescu poet, dramaturg, prozator şi critic literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara