Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Peter Brook - Discurs de recepţie de Antoaneta Ralian


Doamna Profesor Dobrochna Ratajczakova a definit cu multă simplitate şi precizie ceea ce simt eu acum. Mă simt "la mijloc", prins între un sentiment şi altul. "La mijloc" deoarece, pe de o parte, tot ce am auzit aici, toate aceste cuvinte extraordinare, profund mişcătoare, care au fost rostite, şi responsabilitatea pe care mi-o incumbă, mă fac să mă simt ca Atlas cu globul pămîntesc pe umeri - şi greutatea e atît de mare, încît îmi vine să mă înfund în podea. Iar, pe de altă parte, îmi vine să zbor - sunt asemenea "calului dublu" despre care a vorbit profesorul George Banu, calul care se avîntă în sus şi, în acelaşi timp, se lasă în jos. Aşadar, se impune acum să-mi găsesc un echilibru "între cele două".

Cînd m-am uitat pe programul zilei de azi am văzut o fotografie a intrării de la Bouffes du Nord. Dacă o priviţi cu atenţie, veţi observa un detaliu pe care eu îl găsesc foarte interesant. Veţi vedea un ceas. Şi cum e vorba de o fotografie, iar fotografiile "îngheaţă" timpul, ceasul rămîne, desigur, la aceeaşi oră. Ce nu ştiţi, însă, e că ceasul acela e stricat. Deci, indiferent dacă fotografia ar fi fost făcută cu o oră înainte sau cu trei zile mai tîrziu, ceasul ar fi indicat aceeaşi oră. Am sesizat în repetate rînduri administraţia, atrăgîndu-le atenţia: "Ceasul ăsta trebuie reparat. Cine se ia după el ar putea pierde trenul la Gare du Nord". Ceasul a fost reparat şi acum e din nou stricat... Deci se găseşte, constant, "între două stări".

Lucrul acesta pare să cuprindă un adevăr adînc, legat de teatru. Jumătate din acest adevăr constă în faptul că teatrul trebuie să respecte mişcarea constantă a timpului. Sub acest aspect, trebuie să fim mereu deschişi în faţa momentului, în faţa formidabilei, rapidei, mereu schimbătoarei mişcări nucleare a tot ce alcătuieşte viaţa planetară. Există un neîntrerupt amalgam de energii care tot timpul devorează, distrug, transformă şi creează. Acest lucru trebuie respectat şi în teatru; însă, în teatru, unde există ceva înainte, ceva la mijloc şi ceva la sfîrşit, apar momente extraordinare cînd timpul se opreşte în loc şi se iveşte brusc o nouă formă de înţelegere.

O poveste umană ne impresionează numai în măsura în care e umană, dacă e în mişcare. Şi totuşi povestea nu are sens decît dacă acea constantă mişcare se desfăşoară, apoi se opreşte, lăsîndu-ne să simţim şi să gîndim într-un fel nou. Cînd m-am uitat la fotografia din program cu uşa şi ceasul încremenit, am văzut deasupra nişte litere uriaşe care alcătuiau cuvîntul TEATRU. Nu dăm întreaga denumire, ci numai "Teatru". Dar ce este teatrul? Ce înseamnă teatrul în lumea de azi? Care e sensul teatrului? Care e funcţiunea teatrului? Care e utilitatea teatrului? Ştiu că azi, aici, aşteptaţi de la mine să vă vorbesc despre "Teatru". Ceea ce mă obligă să mă întreb din nou: "Ce este teatrul?" Dar îmi dau seama cît e de uşor ca mecanismul gîndirii noastre să se blocheze din pricina unui singur cuvînt. Drept care îmi spun: "Poate că modul cel mai simplu de a răspunde la toate aceste întrebări legate de "Ce înseamnă teatrul în ziua de azi?" ar fi să schimbăm cuvîntul, să-i substituim un altul. Şi în loc să mă întreb "Ce este teatrul?" sau "Ce înseamnă teatrul în ziua de azi?" să întreb: "Ce este hrana? Ce înseamnă hrana în ziua de azi?"

Putem oare considera că hrana e pe cale să se demodeze? Putem pune oare întrebările: "Este hrana necesară? Hrana nu e oare o noţiune desuetă? Hrana se adresează numai elitelor?" Ştim că hrana are un vast înţeles social şi politic pentru întreaga omenire. Şi, totuşi, ştim că în scurt timp vom mînca împreună. Şi nu vom fi cu nimic de folos omenirii dacă vom declara emfatic: "A mînca e un lucru demodat!"

Cîndva, am montat o piesă despre foametea din Africa. La prima repetiţie, una dintre actriţe a propus: "N-ar fi o idee bună ca timp de două zile să nu mîncăm nimic pentru a putea înţelege ce înseamnă foamea?" Dar, pe dată, şi ea şi ceilalţi şi-au dat seama de ridicolul ideii, anume că nişte oameni bine hrăniţi, postind două zile, nu ar putea să înţeleagă adevărata suferinţă a foametei.

Şi aşa, vorbind despre hrană, putem sesiza multe, multe din aspectele care se lagă de teatru - anume că toate soiurile de mîncare constituie o necesitate pentru organismul uman. Că există hrană bună şi hrană proastă. Că există un anumit gen de hrană care ne poate face şi mai stupizi, că există un gen de hrană care ne face grei, morocănoşi, ostili, nedemni de numele "fiinţe umane". Ştim că astăzi există în lume fenomenul de obezitate excesivă. Dar există şi o cunoaştere reală, precisă, ştiinţifică, şi din ce în ce mai importantă, cu privire la natura nutriţiei şi la raportul dintre hrană şi sănătatea trupească, intelectuală, emoţională şi spirituală.

Să aplicăm acest principiu şi la teatru. Teatrul este un fenomen curios care adună oamenii pentru a-i face să trăiască unele poveşti prin trupurile lor, să exploreze relaţii, sensuri, bariere şi posibile transgresări ale barierelor, într-o formă naturală. Pentru că jocul constituie o activitate naturală a organismului uman. întreaga istorie a teatrului din secolul douăzeci a constat în demolarea definiţiilor prestabilite a ceea ce este sau ar putea fi teatrul. întîi cinematograful, apoi televiziunea au distrus convenţiile teatrului. Dar în loc să-l anihileze, n-au făcut decît să-l debaraseze de o sumedenie de balasturi. Pentru că, în aceste condiţii, au apărut, treptat, forme noi, un nou teatru experimental şi numeroase stiluri de avangardă, care la început erau pline de viaţă, dar care, în scurt timp, au ajuns la un nou formalism. Hrana şi-a pierdut prospeţimea. Astăzi trebuie să recunoaştem o dată în plus, acest lucru, întrucît, dat fiind că viaţa se mişcă tot mai repede, e necesar să privim cu tot mai multă suspiciune formele existente. Şi trebuie să ţinem seama de foarte interesanta distincţie pe care a făcut-o Grotowski între spectacol şi performanţă. Nu are rost să discutăm dacă marile spectacole, dacă marile spectacole tehnologice care se desfăşoară în lumea întreagă sunt bune sau proaste. E ca şi cum am întreba: "E necesar să existe restaurante McDonald în lume?" Fireşte, există o sumedenie de oameni care rîvnesc la hamburgeri şi o sumedenie de locuri care oferă hamburgeri, dar nu asta e problema noastră. Mari producţii spectaculoase vor exista întotdeauna. Ceea ce s-a schimbat însă este faptul că, înainte de apariţia televiziunii, se putea vorbi de teatru popular şi teatru de elită. Iar acum, facem deosebirea dintre hrana de masă, fast-food, şi momentul intim cînd se adună un număr restrîns de persoane ca să se delecteze împreună cu mîncăruri de înaltă calitate. Teatru este esenţa a ceea ce se întîmplă de fapt în chiar momentul interpretării şi, din această pricină, publicul constituie o parte inseparabilă a experienţei teatrale. Şi un alt element vital al experienţei teatrale este criticul, pentru că nici actorii, nici spectatorii - ca să-i considerăm un singur tot - nu pot avea o viziune atît de clară ca aceea a criticului, care în permanenţă le creează un şoc actorilor spunîndu-le: "nu!"

În orice am întreprinde, acel "Nu!" are o valoare colosală. Stanislavski, după ce s-a străduit o viaţă întreagă să stabilească o metodă, şi-a petrecut ultima parte a existenţei încercînd să se elibereze de propria-i "metodă".

Se ştie că în această ultimă fază şedea şi îşi urmărea actorii folosind o singură frază prin care-i îndruma, indiferent de ceea ce-i prezentau: "Nu, nu-i aşa!"

De ce e atît de valoros acest "nu!"? Pentru că "nu" îl implică pe "da". Cînd spui "nu", înseamnă că vezi limpede, cu ochii larg deschişi, că nu e ceea ce ar trebui să fie. Şi, totodată, spui "nu" pentru că simţi că există acel altceva care ar trebui să fie. Aşa încît inspirata existenţă a pozitivului e inseparabil legată de negativ. Teatrul trebuie să se găsească, în mod constant, "la mijloc". Se ştie cu cîtă uşurinţă se poate merge prea departe în negativ. Lumea de azi trăieşte în condiţii atît de tragice şi de înfricoşătoare, încît e foarte uşor să-i denunţi ororile. Şi la fel de uşor este să găseşti cuvinte nobile, frumoase, de speranţă şi de ideal. Problema de nerezolvat este aceea de a face ca aceste două aspecte să coexiste, cu forţă şi convingere. Nimeni nu cutează azi să spună care sunt limitele teatrului, pentru că nimic din ce ţine de experienţa umană nu poate fi exclus din teatru. Dar, în acelaşi timp, raţiunea care ne aduce la teatru nu este aceea de a consuma aceeaşi hrană care ni se oferă zi de zi, ci de a recunoaşte noua nutriţie pozitivă, energizantă, de care avem nevoie. în căutarea căreia ne găsim. Acest lucru conferă scop şi sens publicului care vine să împărtăşească noua hrană cu noi. Aşadar, pînă la urmă, nu căutăm doar o mîncare bună - sau un teatru bun - ci încercăm să descoperim ce anume - în adîncurile ascunse ale organismului nostru de indivizi, de animale sociale - a fost neglijat şi se cere mereu împrospătat.

Aceasta este pricina pentru care, de atîta amar de vreme, încerc să trec dincolo de barierele sociale, culturale şi religioase care divid lumea de azi. Aceasta este pricina pentru care sunt atît de impresionat, de mişcat şi de onorat să mă găsesc alături de dumneavoastră azi, în acest loc în care sunteţi înrădăcinaţi într-o singură cultură, într-o singură mare istorie, într-o singură puternică tradiţie europeană şi poloneză. Aţi ales să aduceţi aici, de departe, pe cineva dintr-o ţară cu un fundal, cu izvoare şi tradiţii diferite, nu numai pentru a-l întîmpina cu căldură, ci pentru a-l încorpora "la mijloc", în mijloc. Şi astfel, vedem că un ceas poate să stea şi să meargă în acelaşi timp.




P.S. îi mulţumim domnului George Banu că ne-a încredinţat acest text. Şi această spendidă fotografie din spectacolul Conferinţa Păsărilor al lui Peter Brook.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara