Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Petru Cârdu de Mirela Giura

"...Cred că ştiu să-i dau cu tifla oricărei etichete care mi-a fost lipită în frunte..."

- Domnule Petru Cârdu, cea mai recentă carte care vă poartă semnătura, intitulată Complicitate, este de fapt o antologie ce selectează poeme din cinci volume anterioare (publicate din 1974 până în 1998). Există, probabil, un moment, o vârstă când poetul simte nevoia să-şi citească opera, oferind cititorilor propria selecţie. Privindu-vă în "oglindă", cum vă descoperiţi, ca poet, la mai bine de treizeci de ani de la debut?

- Poetul nu are vârstă, nu-mi amintesc de debut, mi-amin­tesc doar de un manuscris pe care l-am pierdut aflându-mă la Lacurile Plitvice (acum în Croaţia). Manuscrisul se intitula Menire. Făceam curte unei domnişoare (asta era menirea poeziei). Astăzi, însă, nu mai pot face curte, deoarece şi cele mai înzestrate muze au devenit extrem de capricioase şi tot mai greu bat la uşa imaginaţiei mele, pururea deschisă. Le mai trag eu şi de plete, le mai mângâi pletele. Câteodată "oglinda" îşi revine la forma iniţială, iar eu îl privesc în oglindă pe cel de-a doilea eu, pe cel de-al treilea... Nu ştiu câţi ani am. Mama mea, care e tot fără vârstă, a pus pariu cu mine că am cu cinci ani mai puţin decât vârsta trecută în buletinul de identitate. Credeţi oare că un poet are nevoie de buletin de identitate? Ce înseamnă treizeci de ani de la debut faţă de eternitate? Poate doriţi să spuneţi că acum treizeci de ani m-am născut şi în prima zi am scris şi am editat placheta Menire, care niciodată n-a văzut lumina tiparului sub acest titlu. Se spune că ar exista prin unele biblioteci particulare câteva exemplare ale unei plachete numite Menire în doi, cu coperta de culoarea lămâiei şi cu titlul scris cu litere de culoare albă (nu uitaţi că am făcut studii de istoria şi teoria artelor şi ar trebui să fiu extrem de exigent şi să regret că fostul redactor de carte nu l-a pus l-a punct pe fostul responsabil de copertă). Privindu-mă în "oglinda" restaurată mă surprind într-un dialog al luminii soarelui şi clarului de lună în ideea de a-mi face un autoportret din două tuşe. N-am oferit eu cititorilor propria selecţie, ci unii dintre împătimiţii mei cititori au alcătuit cartea, să am şi eu o culegere s-o dau prietenilor din Bucureşti, Craiova, Cluj, Timişoara...

- Sunteţi un scriitor cunoscut publicului avizat din România şi asta se vede foarte bine şi din Referinţele critice care vă însoţesc această antologie. Nume importante ale literaturii române au scris despre dumneavoastră de-a lungul timpului şi n-aş aminti decât câteva dintre ele: Ştefan Augustin Doinaş, Dan Cristea, Ion Negoiţescu. La fel de bine cunoscut sunteţi în spaţiul literar din Serbia. O bio-bibliografie scrisă cu succes în două limbi şi în două ţări, lucru mai uşor de înfăptuit după 90, mai greu înainte. Cum s-a construit destinul dvs poetic? Cât de greu este până la urmă să trăieşti într-o limbă şi să scrii într-o alta, aparţii ambelor spaţii sau te simţi pierdut între ele?

- Uneori cuvintele mele alcătuiesc un nou Turn Babel, încât m-azvârl într-un vis şi mă trezesc în braţele unei domnişoare. Ce-am vrut să spun? Nu poţi să iubeşti în acelaşi timp două fiinţe dragi, chit că vă puteţi simţi la fel de bine în îmbrăţişarea unei românce la Paris şi a unei sârboaice la Bucureşti, dar nu uitaţi că totul depinde de intensitatea îmbrăţişării. Sunt născut într-un sat românesc care se află aproape de Vârşeţul în care am încercat să instaurez o capitală a poeziei. Dacă cobor înapoi în timp, primele mele cuvinte au fost grăite în limba lui Urmuz. Apoi am debutat literar într-o limbă inexistentă, pentru că Nichita Stănescu, aflându-se odată la Vârşeţ a luat şi a citit întâia mea plachetă şi mi-a reaşezat cuvintele în vers, astfel încât eu şi cu mine suntem doi. Da, chiar aşa suna primul vers din placheta Menire în doi, dar el a apărut într-o altă topică din cauza culegătorului. Vreau să spun că poţi să scrii în limba română la Bariţe, la Vârşeţ, la Londra sau la New York la fel de bine cum se scrie la Bucureşti, Cluj sau Craiova. Nu uitaţi că Singer a luat Nobelul scriind în idiş şi trăind în S.U.A.. Când scriu în limba sârbă uit limba mea maternă pentru o oră, două sau trei. Numai aşa poţi să scrii într-o altă limbă sau să traduci şi nimeni să nu observe că eşti "străin". Dacă Franz Kafka a fost minoritar, atunci îmi permit şi eu să fiu minoritar. Dar vă întreb, faţă de cine minoritar? Am eu un ochi verde şi altul căprui? Oare nu am şi eu ca dumneavoastră două braţe, doi ochi, două urechi? A trăi în două spiritualităţi nu e uşor, dar dacă vrei să nu fii minoritar şi să dialoghezi literar de la egal la egal nu-ţi rămâne decât să cucereşti capitala ţării în care printr-o întâmplare te-ai născut şi tot printr-o întâmplare trăieşti. Nu ştiu dacă scriam poeme mai bune dacă mă năşteam între Italia şi Elveţia sau între Franţa şi Belgia, de pildă. Important e cum scrii şi ce scrii. Nu mi-am propus să mă pierd între două luntri, ci dimpotrivă, să călătoresc în ambele.

- Anticipând un fenomen care a luat amploare după 1990, acela al dialogului intercultural, aţi avut de-a lungul anilor o activitate de o remarcabilă fecunditate ca animator cultural şi organizator al Comunei Literare Vârşeţ, în cadrul căreia aţi acordat Premiul European pentru Literatură. Cum s-a născut acest proiect şi care au fost "beneficiile" lui? În ce fel a reconfigurat oraşul Vârşeţ?

- Premiul European pentru Poezie KOV a ajuns la a 15-a ediţie. Laureatul este Ana Blandiana. Premiul a mai fost obţinut de Josto Jorge Padron (Spania), Viaceslav Kuprianov (Rusia), Julian Kornhauser (Columbia), Ştefan Aug. Doinaş (Romania), Tomas Transtromer (Suedia), Charles Simic (S.U.A.) Titos Patrikies (Grecia), Miodrag Pavlovic (Serbia), Roberto Mussapi (Italia), Eugenio de Andrade (Portugalia), Reiner Kunze (Germania), Tadeusz Rozewicz (Polonia), Paavo Haavikko (Filanda), Paul Muldoon (Irlanda/S.U.A.). Am fondat acest premiu deoarece poezia are nevoie de premii pentru a fi citită. Proiectul s-a născut într-o dimineaţă de imaginaţie flamboaiantă. Adică, de ce, de pildă, la Struga, un sat mai mare (acum în Macedonia) se decernează Coroana de Aur şi de ce într-un oraş - ca populaţie nu foarte mare, dar cu respiraţie culturală planetară - să nu se înfiinţeze un premiu? Când spun planetară mă gândesc, fireşte, la notoriile nume ale corifeilor moderni, de la Allan Ginsberg şi Mark Strand (S.U.A.) până la H. M. Enzensberger (Germania), Michel Deguy (Franţa)... A venit timpul să fac cunoscut faptul că Vârşeţul încearcă să fie o adevărată metropolă literară. Şi poate să demetropolizăm Vârşeţul literar. Poate îl facem cadou Bucureştiului literar. Asta e logica iradierii europene, măcar în ceea ce mă priveşte. Am domiciliul în oraşul unde s-a născut Iovan Steria Popovici (un Caragiale al sârbilor), unde Vasko Popa şi-a făcut şcoala primară şi liceul, ca după aceea să revină la Vârşeţ, înfiinţând această "utopie", Comuna Literară, pe care eu încerc s-o transpun în realitate.

- Trebuie să remarcăm faptul că n-aţi beneficiat niciodată de o grilă de lectură diferită de cea aplicată scriitorilor români născuţi în ţară, aşa cum se mai întâmplă pe ici, pe acolo, când rolul de păstrător al limbii române este considerat precumpănitor şi justifică o oarecare indulgenţă faţă de performanţele poetice. Ştefan Augustin Doinaş spunea despre dumneavoastră: "un poet de prim rang şi un mare patriot: el întreţine expresivitatea limbii române dincolo de hotarele ţării, servind-o cu cele mai moderne mijloace ale lirismului european de astăzi." Cât de important este să-ţi afirmi dimensiunea românească sau, cu un termen perimat, "românismul", atunci când trăieşti în altă ţară şi care sunt cele mai eficiente mijloace de a face acest lucru?

- Cred că n-a fost cazul să beneficiez de o altă grilă de lectură. Dumneavoastră ce credeţi? Dimpotrivă, am zile şi nopţi în care cred invers. Dar nu vreau să mă plâng. La ce bun? N-am intrat în nici un dicţionar al literaturii române. De ce oare? Pentru că n-am trimis fişa bio-bibliografică solicitată. Eu unul cred că pe aceasta ar trebui s-o facă cel care alcătuieşte dicţionarul şi nu scriitorul cu pricina. Sau poate de teama să nu fiu trecut la rubrica literatura română de peste hotare, eu, care îmi propun să desfiinţez toate hotarele, inclusiv pe cele lingvistice. Dar asta e altă ciorbă de peşte şi n-am chef s-o gust, să nu fie cumva prea sărată. Fie vorba între noi, am aflat că am intrat într-un dicţionar al literaturii române, dar la ediţia a doua cred că nu mai figurez. Am fost scos probabil din motive de economie a spaţiului editorial. Îmi plac dicţionarele esenţiale ale scriitorilor români care nu prea seamănă a dicţionare exigente, ci mai mult a salată asortată cu fel şi fel de veleitari.

Într-adevăr, "românismul" e un termen de la începutul secolului al XIX-lea. Termenul de românism a devenit un termen de carieră. Nu-mi place Rădulescu-Motru care relansează românismul, catheismul, ce-o mai fi şi asta... Ca ideologie, el înseamnă exaltarea naţiunii române. Nu vi se pare că e o întrebare prea aridă pentru un iconoclast de la începutul mileniului trei? Citiţi-l pe Rădulescu-Motru, iar pe mine lăsaţi-mă în banca mea de liber cugetător. Cât despre patriotism, să vă divulg un secret: am aflat că el se unge pe pâine şi se serveşte cu sfeclă. Nu-mi place să mă bat în piept că sunt patriot. Practica aceasta prinde bine carieriştilor. Familia mea de spirite o constituie Kafka, D. Thomas, Cioran, Bruno Schultz, Ionesco, Kierkegaard, Stănescu, Danilo Kiš... Şi totuşi, cred că aparţin mai multor familii de spirite. Uneori cred că fac parte din familia neliniştiţilor, alteori a leneşilor cu sau fără talent. Din punct de vedere cultural, adeseori sunt un risipitor pe toate bulevardele, în loc să mă ocup de coala albă de hârtie şi să meditez adânc asupra ei.

- Ştiu că şi în prezent desfăşutaţi o activitate culturală în slujba comunităţii româneşti din Banatul sârbesc: sunteţi coordonatorul Teatrului Românesc din Voivodina, jurnalist la Radioteleviziunea din Novi Sad, sunteţi de asemenea editor şi organizator de manifestări culturale. Cum vedeţi viitorul acestei comunităţi româneşti în contextul mai larg al unei Europe unite, din care, probabil, curând va face parte şi Serbia?

- Sunt în slujba hârtiei albe. Atât. De ce naţionalitate e coala de hârtie? Întrebaţi-o! Sau poate vă răspunde T. S. Eliot în locul meu: sunt cetăţean al Londrei. Dacă el a fost cetăţean al Londrei, permiteţi-mi să fiu şi eu cetăţean al Vârşeţului.

- Opera dvs poetică a fost caracterizată cu sintagme precum suprarealism care se autocenzurează, antipoezie, vizionarism, postură profetică . Cât de mult vă recunoaşteţi în toate acestea şi cărei experienţe literare a ultimelor decenii vă asimilaţi?

- Mă rugaţi să vă vorbesc despre poezie, iar eu prefer să vă vorbesc despre cum citeşte poetul creşterea firului de iarbă. Dar realitatea visului? Dar conţinutul unei interogaţii? Are el experienţa norului, a trecutului? Căci, aşa cum spunea nobelistul Ivo Andrici, trecutul este doar ceea ce n-a trecut niciodată. Mă preocupă adeseori suprarealiştii de pe o bicicletă chagalliană. În plus, ţin să vă mărturisesc faptul că Franz Kafka mi-e tot timpul un martor fidel şi-atunci eu zămislesc realitatea ce înseamnă viaţa transpusă în vis şi posibilul în imposibil şi oximoronul tradus în parabolă şi metafizicul în sublim. Dar trebuie, fireşte, ca totul să se desfăşoare într-o altă tensiune a metaforei. Oare viaţa noastră nu e suprarealistă? Să vă mai mărturisesc ceva: într-o seară târzie l-am întâlnit pe cetăţeanul Kafka la Vârşeţ, dar fără Felicia Bauer. A doua zi, dis-de-dimineaţă, Vârşeţul a fost asaltat de domnul De Chirico şi de scepticul şi nemuritorul Iovan Sterija Popovici. Era imposibil să-i evit într-unul din poemele mele, în timp ce un copac stătea la pânda umbrei sale. Poezia, deci, e belşug. E limbaj, care chiar dacă e uşor alterat şi colocvial nu trebuie să-şi uite strălucirea miracolului, a metafizicului, a sublimului. Ea vine pe lume - de fapt cine ştie când vine? - poate aidoma ploii, pe neaşteptate, sau nu vine.

- Fostul spaţiu iugoslav, şi în special cel sârbesc, a fost şi a rămas unul extrem de consonant cu cel românesc, din punct de vedere literar. Lucru la care aţi contribuit şi dvs prin traducerile din literatura română, fiind una dintre acele personalităţi punte între două culturi. Pentru volumul de poeme Tunetul şi frigul al lui Nichita Stănescu, apărut sub sigla KOV, aţi primit la Belgrad prestigiosul Premiu Miloš N. Duric. Aţi tradus enorm din literatura română, de la Lucian Blaga la Gellu Naum, de la Cioran la Urmuz, de la Ionesco la Mircea Eliade, de la Ana Blandiana la Ion Caraion, de la Doinaş la }epeneag, aţi alcătuit şi tradus Antologia poeziei româneşti din secolul al XX-lea de la Arghezi la Cărtărescu...

- Nu sunt traducător, ci unul dintre aceia care îşi tratează tema. Dar care e tema? Propriul meu poem sau al altcuiva? Dar tema altcuiva poate aparţine unei culturi sau alteia. Cred că e de datoria fiecărui creator care cunoaşte o limbă străină să transpună în limba aceasta poezia unuia ori a mai multor confraţi de-ai săi. Mi-a zis mai deunăzi un prieten că sunt un caz special, întrucât traducând adesea, o fac din limba mea maternă într-o altă limbă, din română în sârbă. De altfel, traducerile nu se fac dintr-o limbă într-alta, ci dintr-o cultură într-alta. De aceea mă întreb mereu cum se traduce vorbirea Carpaţilor în graiul muntelui Kopaonik. Ca să fac acest lucru, sunt nevoit să uit limba maternă (ceea ce e totuşi imposibil), dar imposibil ar fi s-o facă altul. Există situaţii când cuvintele se amestecă şi se confundă între ele. Şi care e atunci soluţia? A îmbrăţişa una dintre aceste limbi, pe care s-o vorbeşti pentru o situaţie concretă (limba română) şi a da aripi limbii lui Miloš Crnjanski, Mom1ilo Nastasijevic, Laza Kostic. Nu am pomenit de Vasko Popa şi nu am făcut-o întâmplător. Presupun că ştiţi de ce. Român la origine, Vasko Popa s-a realizat ca poet sârb. Adevărul e că acum câţiva ani am ajuns şi la poemele lui româneşti şi trebuie să-mi înmoi tocul în călimară (pentru că nu suport calculatorul) şi să le traduc în sârbă.

- Prietenii dumneavoastră vă admiră "fanatismul", în sensul bun al cuvântului, cu care vă apucaţi să mutaţi munţii din loc. Cu alte cuvinte, proiecte ce multora le-ar părea utopii, dumneavoastră, pas cu pas, le puneţi în practică . Ce urmează? Viitorul proiect, sau proiecte, vizează postura de scriitor, traducător, editor, animator cultural?

- După ce am publicat, în revista belgrădeană Delo, în 1986, o antologie a avangardei literare româneşti, iată că acum închei o nouă versiune a acestei antologii, care urmează să apară în toamna aceasta, sub sigla Editurii Suubeni glasnik din Belgrad. "Turbulenţii" dintre cele două războaie mondiale au reflectat, fireşte, o stare de fapt incontestabilă şi astăzi, un adaos la înţelegerea "realistă" a lucrurilor, pentru noi, dar în special pentru ei. Este experienţa celor care s-au jucat cu cuvintele, le-au batjocorit, le-au arătat cu degetul, demonstrând că nu există o evidenţă care să nu poată fi dislocată sau idee care să nu poată fi redusă la absurd: de la Urmuz la Gellu Naum, de la Tristan Tzara la Ilarie Voronca, de la Eugen Ionescu la Gherasim Luca, de la Geo Bogza la Vasko Popa (de ce nu?), pe care l-am inclus, poate spre mirarea unora, în antologie, cu poemele sale româneşti. Prin literatura lor se verifică în ce măsură rezistă creaţia marilor interbelici Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu. Avangardiştii nu pot fi socotiţi nici mari, nici mici, nici ridicoli, nici penibili, ei sunt pur şi simplu avangardişti. Unii consideră că programele lor au fost superioare produselor artistice, lăsându-l deoparte pe Urmuz, după mine un mare elegiac, care plânge, tot plânge la căpătâiul realităţii, o boceşte ca pe o moartă fardată. Din când în când, orice literatură, oricât de respectabilă ar fi, trebuie zgâlţâită ca să se vadă cât de trainice îi sunt temeliile. Aşa văd eu "din afară" o literatură pe care încerc s-o lansez într-un alt spaţiu cultural-lingvistic şi care, în Serbia, judecând după recepţia antologiei mele din 1986, îşi are cititorii şi specialiştii ei. Neîndoielnic. Cât despre "fanatism", cred că ştiu să-i dau cu tifla oricărei etichete care mi-a fost lipită în frunte, înainte ca ea să devină o vorbă goală. Munţii îi mai mut din când în când, ca pe o imensă, in­ter­minabilă tablă de şah, altfel mă plictisesc şi aştep­tarea nu va fi răsplătită.

Eu n-am meseria de editor, dar mă străduiesc să fiu un profesionist pasionat care crede în destinul şi şansa cărţii. Nu există decât ceva mai rău decât a fi editor: a fi scriitor - şi totuşi, în ultima vreme îl caut cu insistenţă pe d-l Thomas Pynchon să-mi împărtăşească câte ceva din secretele sale de scriitor nevăzut, invizibil. Ce vreau să spun cu asta: că aş vrea să-l rog să ne schimbăm rolurile. Eu să stau la Manhattan, ascuns undeva în tăcerea odăii mele şi să scriu versuri, iar el să facă pe editorul, pe animator cultural şi să-şi scrie proza postmodernistă fără nici o problemă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara