Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Petru Popescu – istoria unei receptări de Dinu Bălan


Pentru o înţelegere adecvată a operei lui Petru Popescu, înţelegere minată de prejudecăţi sau analize superficiale, e nevoie de cunoaşterea facturii romanului de largă popularitate şi de o demarcare a elementelor literare originale. Despre Petru Popescu se afirmă uneori cu dispreţ şi cu o evidentă "repudiere" că scrie după reţete populiste într-un mod facil. Se uită însă faptul că autorul romanului Prins scria încă din România cu un ochi complice la succesul de public. În treacăt, Dulce ca mierea e glonţul patriei era socotit "roman comercial". Succesul cărţilor sale era atât de mare încât Laurenţiu Ulici afirma că autorul romanului Prins a fost "cel mai citit prozator al anilor 68-73". Tânărul, cu o "inteligenţă limpede, înainte de orice, tăioasă ca o lamă de diamant" (Dumitru Micu), nu numai că scria romane complexe, dar avea o capacitate extraordinară de a crea audienţă, dobândind astfel alura de vedetă pop a literaturii acelei perioade.

Succesul romanelor româneşti Prins şi Dulce ca mierea... se datora suculenţei limbajului, respiraţiei neobişnuit de ample a unei generaţii "fără idealuri", insolenţei frapante a scrierii la adresa regimului comunist. Ele au fost adevărate bestseller-uri ale literaturii române contemporane. Ele au fost citite ca "un imn", ca "un manifest" al generaţiei tinere. Mai multe elemente textuale (energetismul de inspiraţie americană, formula de jurnal intim, autobiografismul romanelor), paratextuale (fotografia unui tânăr "emaciat" de pe coperta romanului Prins sau titlul retoric/persiflant şi autorul în haine militare de pe coperta primei ediţii din Dulce ca mierea...) sau autobiografice (dragostea Zoiei Ceauşescu pentru tânărul romancier, farmecul personal şi inteligenţa lui sclipitoare) au concurat la crearea unei dimensiuni legendare pentru cititorii acelor timpuri. "Supracodul" ideologic a facilitat scrierea bestseller-ului comunist (Eugen Negrici). Azi cititorii îi mai urmăresc încă apariţiile publicistice sau editoriale prin prisma acelui capital important de simpatie. Plecarea sa în SUA a întrerupt receptarea critică a romanelor sale, unele aspecte ale problematicii lor rămânând încă neelucidate pe deplin, după mai multe contribuţii aduse în reevaluarea operei, mai ales prin articolele sintetice din dicţionarele şi istoriile literare româneşti postdecembriste.

Succesul multor romane postbelice din România provenea din subversivitatea lor. Cititorii aspirau orice freamăt, orice undă de revoltă la adresa regimului. În fond, Prins şi Dulce ca mierea... prezintă o resurecţie a organicului, a unei energii frapante de tip hippie din partea unei generaţii apte să trăiască exponenţial în condiţiile sufocante ale epocii. Romanul Prins, chiar citit la rece, deţine suficiente elemente de parabolă politică: maşina neagră a Securităţii, plutonul de execuţie, Inginerul ca personaj simbol al unei generaţii, boala ca ideologie, festivismul searbăd al manifestaţiei de la 1 Mai. Situarea romanelor într-un mod polemic faţă de soluţiile spirituale şi ideologice (v. mimetismul literar oficial) se produce prin respiraţia şi tensiunea inoculată de celulele în degringoladă unui organism individual/social. Romanul Prins este o frumoasă ilustrare a temei supravieţuirii individului/corporalului/vitalismului de tip senzorial în contextul formalismului şi al unei realităţi proletcultiste simbolizate de cancer. Dulce ca mierea... contrapune haina cazonă a realităţii dure şi paupere din armată unei explozii de pasiune şi senzualitate demne, pe alocuri, de pagini camilpetresciene sau holbaniene. Construcţia oximoronică bazată pe realitatea măruntă a spaţiului cazon şi pe falduri de pasionalitate conferă romanului o tensiune amplă, celelalte mize romaneşti părând secundare. Bucureştiul este matca unei realităţi duale. Evadările de pe litoral (Prins) şi de la Sibiu (Dulce ca mierea...) sugerează o posibilă evadare din drama colectivă. Cazarma este spaţiul ideologic în care comunicarea dintre generaţii şi patriotismul au devenit imposibile. Creierul personajului narator ingenuu absoarbe realitatea organică printr-o imensă sugativă, de aici senzorialul şi intensitatea senzaţiilor descrise cu "precizionism cinematografic". Cel mai important lucru în cele două romane este reabilitarea banalului cotidian, cu vaste semnificaţii. Acesta nu e ca la proza optzecistă, unde banalul este neeroic, lipsit de semnificaţii, tern şi derizoriu. Aici, dimpotrivă, banalul semnifică până la închegarea unei parabole politice nu foarte ample, romancierul preferând să respire frust drama unei incompatibilităţi funciare dintre formalismul sufocant al ideologiei şi aptitudinea excepţională a personajelor de a trăi. "Clocotul" senzorial al personajului narator se realizează printr-o kinestezie a simţurilor aflate într-o alertă inoculată de proximitatea bolii/ideologiei, în "cazarma" unei realităţi/unui patriotism fad şi pauper.

Apariţia romanului Sfârşitul bahic consemnează o receptare sinuoasă şi o problematică semnificativă a romanului satiric şi popular. Tezele din iulie 1971 şi perioada de close-up, ce le-a urmat, au provocat scrierea unei comedii de moravuri comuniste, un adevărat Satyricon românesc. Cu o altă ocazie, am analizat două portrete ale unor reprezentanţi din protipendada comunistă - Florenţa şi Florea Duncan, în care Elena, respectiv, Nicolae Ceauşescu se ghicesc abil camuflaţi. Tezismul (susţinerea programată a unei ideologii), de care vorbea Nicolae Manolescu în 1973 cu referire la Sfârşitul bahic, nu se confirmă. Autodegradarea personajului narator prin instinct sexual şi bahic indică neseriozitatea oricărei poziţii discursive a acestuia. El nu este credibil nici sexual (posedă fantoşe/imposturi ale feminismului), nici "bahic" (vinul îi produce greaţă şi coşmaruri). Conţinuturile ideologice sunt "aruncate" pe "scena" narativă, pentru a fi "persiflate", prin degradare. Intenţia parodică este dominantă. Simplificarea narativă caracteristică unui roman popular este realizată pentru "împachetarea" acestui conţinut subversiv. În intenţia romancierului nu a intrat nici o clipă crearea de psihologii, inocularea detaliului realist, în vederea realizării unei fresce sociale. Majoritatea comentatorilor au remarcat caracterul de "farsă" a cărţii. Comicul de situaţie şi de limbaj propagandistic bazat pe steoritipii este pregnant. Limbajul serios şi înalt este luat în derâdere.

În ultimă instanţă, romanul este o metaforă morală despre supravieţuirea românilor în istorie într-un mod conflictual şi schizoid, pe fundalul noului de tip revoluţionar. Tema supravieţuirii, recurentă în opera lui Petru Popescu, îşi găseşte o ilustrare în registru satiric, prin romanul Sfârşitul bahic. Combinaţia de parodie şi roman comercial a stârnit succesul lui în România, dar şi traducerea imediată în ţările blocului comunist, precum şi în engleză, sub titlul The Burial of the Vine (1975). Review-urile sunt pozitive, remarcând satira pregnantă a moravurilor comuniste, în orizontul de aşteptare creat în Occident de apariţia monumentalului Arhipeleagul Gulag al lui Soljeniţîn din 1973.

Nu e un mare roman al literaturii române, însă importanţa lui ca gen nou pentru acea perioadă este semnificativă. În plus, unul dintre meritele romanului Sfârşitul bahic este că a repus în discuţie problematica romanului popular/a bestseller-ului în critica românească. Un material relevant şi sintetic în limba engleză pentru postul de radio Europa Liberă, din 30 noiembrie 1973, despre dezbaterea românească privitoare la acest tip de roman este realizat de Anneli Maier. Concluzia autoarei este că autorităţile culturale comuniste încurajau cultivarea romanului popular, dintr-un iluminism de natură ideologică. Cei mai înverşunaţi contestatari ai cărţii au fost Valeriu Cristea, Sorin Titel, Achim Mihu. Pe marginea apariţiei ei, s-a iscat o dezbatere teoretică prin semnăturile lui Eugen Uricaru, Al. I. Ştefănescu, Paul Everac, Aurel Baranga, cu ponderi diferite. Petru Popescu însuşi a fost un bun teoretician al romanului de largă difuzare. Lucrarea Ioanei Drăgan, Romanul popular în România. Literar şi paraliterar (2001), a contribuit substanţial la înţelegerea naturii acestuia. Contribuţii valoroase au fost aduse de Adrian Marino prin sintezele referitoare la romanul popular din Biografia ideii de literatură. Nicolae Manolescu (în România literară, nr. 14, 1993), Z. Ornea (în Dilema, nr. 172, 1996) discută ceva mai actual despre beneficiile romanului popular, respectiv, despre piaţa de consum. Lucrările unor teoreticieni precum Ken Gelder, Scot McCracker, John Sutherland etc. ajută la înţelegerea industriei de entertainement şi a bestseller-ului în contemporaneitate. În Occident, bestseller-ul este analizat fără prejudecăţi şi parti pris-uri, în contextul unei industrii de entertainement eflorescente.

Robert McCrum în The Observer (5 august 2001) constată scăderea ponderii literaturii originale (literary fiction) în industria de carte occidentală. Unii critici situează literary fiction ca un simplu gen printre celelalte genuri ale literaturii de consum. Premiile literare prestigioase pecetluiesc statutul literaturii originale şi serioase. Malcolm Brandbury în The Modern British Novel a semnalat relativizarea genului literary fiction, deoarece acesta intră în mixaj cu genurile romanului popular. Alte echivalenţe pentru mixarea genurilor sunt: "hibridizarea" genurilor (Ihab Hassan), "întrepătrundere", "pulverizarea/estomparea limitelor". Preluând o sintagmă utilizată de Michelle Morano, negotiation genre (negocierea de gen), fără o miză teoretică prea mare, am transformat-o într-o metodă de lucru foarte rodnică, care subliniază dimensiunea sociologică extrem de importantă a unui roman de largă popularitate. Procesul de negociere este bidirecţional, presupunând, pe de o parte, intenţia autorului de a scrie romane pe placul cititorilor (deci o poietică a romanului popular) şi, pe de altă parte, receptarea cărţilor organizate eficient de industria de entertainement pe genuri populare (deci o teorie a receptării genurilor populare). Scrierea după formula romanului popular şi receptarea propriu-zisă depersonalizează factorul uman (scriitorul şi cititorul) - o caracteristică a industriei de entertainement care, volens-nolens, predomină în Occident. Ca o consecinţă, genul literary fiction (în această accepţie, termenul este aproape intraductibil!) este relativizat în grila genurilor romanului de mare popularitate. Pe bună dreptate, critica literară elitistă este nemulţumită de acest tratament simplificator al industriei de entertainement faţă de literatura originală.

Romanele lui Petru Popescu din SUA au fost analizate de critica românească, reliefându-se mai mult formula de roman popular, în defavoarea argumentelor de ordin literar. Împachetarea unor conţinuturi valoroase din punct de vedere literar şi uman a fost minimalizată.

În receptarea romanului Before and after Edith (Înainte şi după Edith) stau mai multe piedici. Trebuie înţeles bine conceptul de decadenţă europeană a sfârşitului de secolul al XIX-lea din Europa Centrală pentru a analiza acest roman de un erotism macabru. Deşi avem romane erotice excelente în literatura română, romanul lui Petru Popescu este important ca gen (erotic fiction). În fond, povestea Edithei este clădită pe o emancipare post-traumatică de tip femme fatale. Aici intră stereotipurile Jack the Ripper (Jack Spintecătorul) şi femme fatale. Portretul poliţistului Satmary este reuşit. În final, Edith şi Satmary se întâlnesc nu ca un criminal în serie şi o autoritate, ci sub forma a două traume de naturi diferite. Atmosferei fin de sičcle, în ce are ea mai intim şi mai profund, îi corespunde motivul closetului. Lectura romanului probează acest lucru. Acest motiv literar constituie originalitatea romanului. Nu am vreun exemplu de roman în care să fie utilizat acest motiv atât de amplu şi original, în categoria urâtului şi grotescului fecaloid. Unii critici reacţionează negativ la sexualitatea, violenţa şi fetidul romanului. Conform negocierii de gen, ei nu gustă romanul erotic scabros mixat cu thriller-ul. Însă meritul cert al cărţii este atmosfera fin de sičcle, a oboselii, a plictiselii, a anarhiei ca dispoziţie de un farmec aparte. Poate Înainte şi după Edith şi-a propus prea multe, fără să-i găsim o vină. Dacă nu este un suspense, el este, în schimb, un roman erotic, un thriller erotic, un roman crepuscular al sfârşitului de secol gen Musil în registru senzorial, în sfârşit, un policier. Adepţii unui gen pot fi nemulţumiţi/mulţumiţi în funcţie de negocierea bazată pe alegerea genului preferat şi pe gustul fiecărui cititor. Elitiştii (adepţi ai literary fiction) aşteptau în totalitate un profund roman crepuscular fin de sičcle sau un roman erotic foarte bun de tip Nabokov. Însă adepţii romanului comercial sunt încântaţi că un român a scris un bun thriller erotic. Adepţii romanului policier vor fi dezamăgiţi, deorece genul lor nu este ilustrat suficient. Cert este că Înainte şi după Edith se citeşte cu o plăcere vădită, iar stilul este impecabil. Atmosfera de sfârşit de secol, metafora toaletei, violul, originea socială joasă şi umilă a lui Satmary, crima, tárele sociale vânate de poliţie, contextul politic mizerabilisim (dezintegrarea imperiului) circulă în ţesătura epică armonizate de stilul scrierii. Cronicarii cad ori în capcana gustului (nu gustă un anumit gen de roman), ori în cea a unei critici elitiste.

În privinţa romanului Amazon Beaming (Revelaţie pe Amazon), negocierea de gen certifică formulele narative utilizate, receptarea şi valoarea cărţii. Amatorii de roman antropologic sunt pe deplin mulţumiţi. Pasionaţii de romane de călătorie şi de aventuri sunt satisfăcuţi în mai mică măsură. Însă romanul descoperirii geografice constituie învelişul senzaţional al cărţii, aceasta fiind cartea ei de vizită. Călătoria spre începuturile timpului/mitului şi ale tribului Mayoruna este miezul ideatic de o calitate literară certă. Negocierea iscusită de gen (amestecul dintre formulele populare amintite şi calităţile literare originare specifice genului literary fiction) şi stilul superior al romanului înscrie Revelaţie pe Amazon în istoria literaturii de non-ficţiune americană cu tematică precisă: fluviul Amazon.

Ca punct de pornire, romanul Almost Adam (În coasta lui Adam) este o fantezie ştiinţifică, dar, ca realizare, un roman de non-ficţiune îmbrăcat în armura unui thriller. O bună negociere de gen - prin mixarea cu formule narative diverse - a dat naştere unui roman de succes. Cititorii apreciază romanul de aventuri - convieţuirea lui Ken Lauder cu tribul din Pliocen. Thriller-ul paleoantropologic îi creează "palpitaţii" cititorilor. Fantezia ştiinţifică îl face să evadeze pe cititor - o tendinţa şi o nevoie a postmodernităţii noastre! Meditaţia de tip antropologic - surprinderea acelei "umanităţi comune" deţinute de exemplarele civilizaţiei noastre şi ale celor din Pliocen - îi mulţumeşte pe elitişti. Negocierea de gen presupune gusturi literare bine definite. Fiecare tip de cititor îşi revendică tipul de gen preferat. Dar nu trebuie uitate calităţile pur literare recunoscute de comentatorii străini. Suficiente elemente literare originale apar în textura naraţiunii, fiind vorba de un roman valoros, în partea superioară a oricărui gen în care l-am încadra. Negocierea de gen este o realitate a literaturii actuale în care genurile literaturii populare (thriller, suspense, aventuri) se întrepătrund cu genul literary fiction. Negocierea de gen, realizată atât prin mixarea de thriller şi roman de tip reflecţie antropologică, cât şi prin scrierea şi receptarea lui, este una complexă şi, mai ales, eficientă, ceea ce i-a asigurat o critică de întâmpinare foarte bună (mii de review-uri) şi o vânzare foarte bună (trei milioane de dolari), fiind vorba de un topseller (vânzare de peste un milion de exemplare).

Jurnalul The Return (Întoarcerea) presupune o negociere mai simplă între scriitor şi cititorii trădaţi prin ple­carea sa din România comunistă. Negocierea se axează pe componenta literară şi originală a cărţii, care presupune o sinceritate şocantă, şi pe autenticismul de tip experimentalist. William Styron, autorul romanului Alegerea Sofiei, în­tr-o scrisoare inclusă în volum, afirmă că a fost captivat pe deplin de "o epopee bogată şi adesea fascinantă".

În privinţa memoir-ului The Oasis (Oaza), negocierea de gen înseamnă preponderenţa factorului literar/orginal sub aparenţa unui memoir. Într-o literatură autentică, care nu utilizează formule narative de mare popularitate, negocierea de gen înseamnă scopuri exclusiv literare şi originalitate. Scriitorul scrie mai mult pentru a se oglindi pe sine, raportându-se la un public exigent. Apartenenţa la genul memoir poate atrage cititorii pasionaţi de memorii cu subiect istoric, fiind conştienţi în alegerea lor de valoarea literară a confesiunii duble a supravieţuitorilor lagărului de concentrare nazist, Mirek şi Blanka. Aprecieri elogioase au venit din partea lui William Styron, Elie Wiesel etc. Negocierea de gen şi receptarea propriu-zisă însă au fost perturbate de evenimentele din 11 septembrie 2001 de la World Trade Center, atenţia publicului cititor fiind atrasă în această direcţie, chiar în momentul promovării cărţii.

Pentru că romanul horror In Hot Blood (Cu sânge fierbinte) nu inovează ca gen popular, nici nu aduce un conţinut literar original, potrivit negocierii de gen, el nu mulţumeşte suficient nici pe pasionaţii pretenţioşi, de altminteri, de romane horror, nici critica literară sau pe cititorii iubitori de romane de foarte bună calitate literară. Prin urmare, succesul de vânzare şi de critică nu a existat în cazul acestei cărţi.

Weregirls. Birth of the Pack (Weregirls. Naşterea cetei) e o carte de fantezie şi de aventuri. Am putea specula ca să o încadrăm într-un roman din categoria urban fantasy (implantarea magicului în lumea modernă) sau din cea fantasy supra-natural. Negocierea de gen presupune receptarea romanului Weregirls.... din partea unui public special (adolescentin şi nu numai), iubitor al genului juvenile fantasy. Romanul este scris suficient de literar, astfel încât genul fantasy ilustrat prin acest roman are suficiente elemente originale. Mixajul de gen fantasy şi de aventuri (în proporţie mare) cu literary fiction intră într-o negociere de gen nu foarte complexă (rezultatul: nu foarte multe cronici de întâmpinare), dar eficientă (cu o vânzare bună).

Footprints in Time (Urme în timp) este clasificat de editori la secţiunea roman de aventuri pentru preadolescenţi între nouă şi doisprezece ani. Footprints in Time este o demonstraţie reuşită în cadrul literaturii juvenile. Aşadar, un foarte bun roman de aventuri pentru preadolescenţi. A avut loc o negociere de gen extrem de eficientă (nu complexă) din partea unui scriitor care ştie foarte bine aşteptările unui public special ţintă, dornic de trăirea imaginară a unor aventuri, şi ale unor cititori tineri care ştiu să aleagă lecturi adecvate vârstei lor. Industria de entertainement facilitează o negociere de gen extrem de eficientă, dacă se cunosc legile şi regulile ei.

Romanul de mister religios Girl Mary (Fata Maria), dintr-o proiectată trilogie la celebra editură americană Simon&Schuster, va fi lansat în toamna acestui an în SUA. Endorsement-urile la carte din partea unor personalităţi artistice importante din America şi calitatea intrinsecă a scrierii anunţă unul dintre cele mai valoroase şi originale romane ale lui Petru Popescu, care, alături de Oaza şi jurnalul Întoarcerea, constituie expresia noului autenticism petrupopescian în variantă americană. Aceste volume nu presupun o vandabilitate însemnată. O analiză atentă pe text demarcă îndeosebi argumente literare indubitabile. Dacă adăugăm atmosfera reuşită de sfârşit de secol din Înainte şi după Edith, romanul antropologic din Amazon Beaming, fiorul plin de autenticism al întâlnirii omului modern cu australopitecul din Almost Adam şi, dacă minimalizăm formulele narative populare utilizate, obţinem o operă demnă de a fi analizată.

În jurnalul Întoarcerea, diaristul scrie despre o "conştiinţă compartimentată", referindu-se, fără îndoială, la relaţia biografie vs. operă. Ei bine, această conştiinţă este răspunzătoare de disponibilitatea, flexibilitatea şi inteligenţa de tip llosian ale romancierului de a scrie în mai multe genuri populare.

Utilizarea persoanei întâi este esenţială pentru înţelegerea romanelor lui Petru Popescu. Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei, În coasta lui Adam, Oaza sunt interesante prin prisma personajului narator. Personajele masculine variază foarte puţin ca structură a personalităţii. În scrierile româneşti, ele doresc să trăiască moral potrivit aspiraţiilor adânci de care sunt animate, însă contextul ideologic sufocant le împiedică. Personajele din romanele româneşti sunt inadecvate ca structură realităţii timpului lor. Ele trăiesc după norme şi coduri secrete de natură intimă. Vitalismul lor agresiv e într-o profundă contradicţie cu normele, festivismul şi codurile ideologice. Aşadar personajul narator masculin nu este un John Wayne, ci este introspectiv, reflexiv (e o proză de idei!) şi trist pentru că istoria tragică a României comuniste nu se schimbă. Persoana întâi, utilizată în naraţiunile sale şi teoretizată în volumul de eseuri Între Socrate şi Xantipa, este una de esenţă masculină. Bărbaţii povestitori sunt seducători, prin farmecul personalităţii lor. Acest fond masculin este unul omogen, dacă urmărim toate personajele masculine ale operei petrupopesciene: Inginerul, absolventul de istorie, Mirek, Pilat din Pont, Ben Lauder, Loren McIntyre etc. Fondul ideatic şi meditativ al personalităţii lor este neschimbat. I se adaugă mai multe straturi peste o personalitate comună. În romanele americane, o dată decorsetat de chingile ideologiei, personajul narator devine mai masculin, mai plin de forţă, mai sportiv, mai energic. Un motiv recurent în alcătuirea epică a acestuia este conservarea trecutului în contexte şi perspective disjuncte. Destinul lui personal este subordonat unuia colectiv care semnifică tradiţia/trecutul/viaţa însăşi: Inginerul din Prins este reprezentantul unei generaţii hippie, aparent dezabuzat, dar care explorează viu şi sceptic pluralitatea de sensuri oferite de tradiţia şi fondul ideatic al omenirii; absolventul de istorie din Dulce ca mierea... reînnoadă patriotismul festivist şi mimetic/cazon cu unul de profunzime al veteranilor de război, aflat într-o ruptură şi o discordanţă care infuzează romanului un fond meditativ trist; Mirek din Oaza e evreu, căutând conservarea normelor religiei iudaice într-un context nazist tragic; Ben Lauder din Almost Adam explorează fondul paleoantropologic al omenirii; Pilat din Pont din Girl Mary captează fondul uman comun, dincolo de religie şi etnie. Spre deosebire de personajele feminine construite eterogen, omogenitatea personajului masculin certifică existenţa unui nucleu de fond uman şi literar comun în majoritatea romanelor petrupopesciane, ceea ce reface legătura dintre opera românească şi americană, subordonată unor teme comune (ex. tema supravieţuirii în contextul ideologiei comuniste sau în cel antropologic). O analiză tematică şi de stil riguroasă demarcă o matrice comună. În scrierea tuturor romanelor sale, el este un povestitor redutabil. Concluzia limpede este că Petru Popescu este acelaşi atât în România comunistă, cât şi în SUA. Contextul ideologic din România şi cel specific entertainement-ului din Occident, la care romancierul a trebuit să se adapteze, au născut receptări critice paradoxale în România. Publicul cititor însă este acelaşi. Un public avid de o proză sinceră, viguroasă, tânără şi experimentală. O analiză temeinică reface nexus-ul întregii sale opere care înseamnă autenticismul scrierilor sale. În spatele lor, se află scriitorul care încă îşi caută rădăcinile (v. jurnalul Întoarcerea şi romanul în curs de redactare Supleantul). În tradiţie hemingwayană, biografia spectaculoasă şi diversificată a romancierului alimentează opera cu substraturi de trăire autentică şi sinceră care denotă biografismul romanelor sale. Receptarea operei lui Petru Popescu este caracterizată de continuitate şi vivacitate, cu discuţii pro şi contra dintre cele mai captivante