Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Philip Roth - Pata umană de Cornelia Bucur

Câştigător al premiului Pulitzer, în 1998, pentru romanul American Pastoral, Philip Roth, unul dintre condeiele singulare ale ultimelor decenii ale secolului al XX-lea (şi începutului celui de al XXI-lea), a fost tradus în româneşte cu două dintre cele mai bune cărţi ale sale: Complexul lui Portnoy (editura Univers, 1997) şi Operaţiunea Shylock (editura Univers, 1998).
    The Human Stain (Pata umană), a fost publicat în anul 2000, cu un succes justificat de tema incitantă, de scriitura complexă şi, nu în ultimul rînd, de aerul de înţelegere umană a lipsurilor şi defectelor, omeneşti, dar amplificate pînă la proporţii astronomice de o societate bigotă şi ipocrită. Cu Pata umană, Roth îşi încheie trilogia tematică americană, o meditaţie asupra forţelor istorice care au distrus numeroase vieţi în cea de a doua jumătate a secolului XX. El atacă nemilos mitul visului american, cu promisiunile sale de prosperitate, libertate şi împlinire.
    Definitorie pentru roman este deschiderea primului capitol din care publicăm, în aceste pagini, fragmente, intitulat Everyone Knows (Toată lumea ştie), despre afacerea care a făcut să se clatine scaunul prezidenţial sub Bill Clinton, preşedintele a cărui ?incontinenţă carnală" l-a dovedit a fi mai întîi bărbat şi abia apoi om politic: afacerea Lewinsky, din care marele popor american a ieşit, încă o dată, purificat de "extazul făţărniciei", demn de cea mai ieftină telenovelă, dar practicat la nivel de politică naţională.
    Coleman Silk, eroul principal al romanului, este profesor de limbi clasice la Colegiul Athena şi, spre sfîrşitul carierei, cade victimă atotputernicei corectitudini politice: unei afirmaţii a sa i se dau sensuri rasiste, absolut neintenţionate, iar Silk intră în cercul vicios al urii şi invidiei profesionale. în mod neaşteptat, victima acestui război este Iris, soţia lui, care moare de inimă rea. Doi ani mai tîrziu, cînd setea de răzbunare i-a secat, Coleman Silk are o relaţie cu îngrijitoarea de la colegiu, mai tînără decît el cu treizeci şi şase de ani, la rîndul ei cu un trecut întunecat, scăpată cu greu de mînia unui soţ brutal şi agresiv, care va sfîrşi prin a îi ucide pe cei doi.
    Coleman Silk are un secret. Ar putea fi povestea de amor dintre el, un bărbat de şaptezeci şi unu de ani, şi o femeie de două ori mai tînără. Ar putea fi secretul pretinsului său rasism, care declanşează o vînătoare de vrăjitoare care îl costă catedra. Plasată în 1998, pe fundalul scandalului punerii sub acuzare a preşedintelui Statelor Unite, cartea ne prezintă o Americă unde moralitatea conflictuală şi dezbinările ideologice au drept consecinţă procese publice şi prigoane în care inocenţa nu este întotdeauna cea mai bună scuză.
    Proza lui Roth este fără rival, plină pînă la refuz de energie şi vitalitate. Frazele sale jamesiene îl poartă pe cititor pe cărări lungi şi întortocheate, cu suişuri şi coborîşuri, ca un montaigne russe, fără a pierde însă nici o clipă din luciditate.
    Pata umană, a cărei versiune franceză apărută la Gallimard se situează pe locul întîi în clasamnetul Cele mai bune 20 de cărţi ale anului 2002, stabilit de revista "Lire" nr. 311 (decembrie-ianuarie), va fi publicată în curînd la Editura Polirom, în seria de literatură universală coordonată de Denisa Comănescu.
    Era vara lui 1998 cînd vecinul meu, Coleman Silk - care, pînă să se pensioneze, în urmă cu doi ani, fusese profesor de clasice la Colegiul Athena din apropiere timp de mai bine de douăzeci de ani, după care slujise încă şaisprezece ca decan al facultăţii - mi-a mărturisit că, la vîrsta de şaptezeci şi unu de ani, întreţinea o legătură cu o femeie de serviciu în vîrstă de treizeci şi patru de ani, care lucra la colegiu. De două ori pe săptămînă, aceasta făcea curat şi la oficiul poştal din sat, o mică baracă cenuşie din carton presat care arăta ca locuinţa unei familii de refugiaţi venite din ţinuturile vîntoase din vest în anii treizeci şi care, singuratică şi părăsită peste drum de staţia de benzină şi de magazinul general, arborează drapelul american la încrucişarea de două drumuri care marchează centrul comercial al acestui oraş de pe coasta muntelui.
    Coleman o văzuse mai întîi pe femeie spălînd pe jos în oficiul poştal, cînd trecuse pe-acolo tîrziu într-o zi, cu cîteva minute înainte de închidere, pentru a-şi lua corespondenţa - o femeie înaltă, subţire şi colţuroasă, cu părul blond încărunţit tras spre spate într-o coadă de cal, cu genul de trăsături sever dăltuite asociate de regulă cu gospodinele muncitoare şi bisericoase care au îndurat vremurile grele de început în New England, femei aspre din perioada colonială închise într-o moralitate atotstăpînitoare şi supuse ei. O chema Faunia Farley şi, indiferent care vor fi fost necazurile pe care le îndurase, le păstra în spatele unuia dintre chipurile acelea inexpresive şi osoase care nu ascund nimic şi trădează o imensă singurătate. Faunia locuia într-o cameră la o fermă de prin partea locului, unde ajuta la mulsul vacilor pentru a-şi plăti chiria. Avea doi ani de liceu.
    Vara în care Coleman mi s-a confesat cu privire la Faunia Farley şi la taina lor a fost, în mod deloc surprinzător, vara în care secretul lui Bill Clinton a ieşit la iveală pînă la ultimul detaliu sordid, ultimul detaliu realist, vitalitatea, umilinţa emanată o dată cu duhoarea informaţiilor concrete. Nu mai trăiserăm un asemenea anotimp de cînd cineva dăduse din întîmplare peste proaspăta Miss America, goală pe coperta unui Penthouse, ale cărei fotografii elegante, în genunchi şi pe spate, o forţaseră pe nefericita fată să renunţe jenată la cunună şi să devină un arhicunoscut star al muzicii pop. Nouăzeci şi opt în New England a fost o vară minunată, caldă şi însorită, pentru lumea baseballului vara unei bătălii mitice între un zeu al terenului care era alb şi un zeu al terenului care era cafeniu, iar pentru America vara unui imens val de pietate, a unui val de puritate, cînd terorismul - care luase locul comunismului ca principală ameninţare la adresa securităţii statului - era înlocuit de sexul oral, cînd un preşedinte viril, tînăr la vîrsta lui mijlocie, şi o angajată îndrăzneaţă de douăzeci şi unu de ani se hîrjoneau în Biroul Oval ca doi puştani într-o parcare, reînviind cea mai veche pasiune comună a Americii, tradiţional poate cea mai înşelătoare şi mai subversivă plăcere: extazul făţărniciei. în Congres, în presa scrisă şi pe reţelele de televiziune, moraliştii pompoşi de doi bani, turbaţi să acuze, să deplîngă şi să pedepsească, erau peste tot, predicînd în ritmul fanfarelor: toţi odată, cu frenezie calculată, cu ceea ce Hawthorne (cine, în anii 1860, locuise la cîţiva kilometri de uşa mea?) identificase în ţara care abia se năştea atunci, demult, drept ?spiritul de persecuţie"; toţi dornici să aplice ritualurile purificării prin care erecţia avea să fie eliminată din rîndurile executivului, asigurînd o atmosferă confortabilă şi sigură pe care fiica în vîrstă de zece ani a senatorului Lieberman să o poată urmări din nou, împreună cu pudibondul său tată. Nu, dacă nu aţi trăit acel an 1998, nu ştiţi ce este aceea făţărnicie. Editorialistul conservator şi om de afaceri William E. Buckely scria: ?Atunci cînd a făcut-o Abelard, era posibilă împiedicarea unei reeditări", insinuînd că abaterea preşedintelui - pe care, într-un alt loc, Buckley o botezase ?carnalitatea incontinentă" a lui Clinton - nu putea fi îndreptată prin actul nesîngeros al punerii sub acuzare, ci prin pedeapsa aplicată în secolul al XII-lea abatelui Abelard de către partenerii cu sutane şi cuţite ai colegului său, abatele Fulbert, pentru seducerea în secret şi căsătoria lui Abelard cu nepoata lui Fulbert, virgina Heloise. Spre deosebire de decretul prin care Khomeini îl condamnase la moarte pe Salman Rushdie, pasiunea arzătoare a lui Buckley pentru răsplata punitivă a castrării nu cuprindea ideea unei retribuţii financiare cuvenite celui care ar fi dus-o la îndeplinire. Era însă bazată pe un spirit la fel de neiertător ca al ayatollahului, în numele unor idealuri la fel de exaltate.
    Era vara cînd în America revenea greaţa, cînd glumele nu mai conteneau, cînd speculaţiile, teoretizările şi hiperbolele nu se mai opreau, cînd obligaţia morală de a lămuri copiilor cum e cu viaţa adulţilor era suspendată în favoarea întreţinerii, în mintea lor, a tuturor iluziilor, cînd micimea oamenilor era pur şi simplu zdrobitoare, cînd parcă un demon se dezlănţuise în sufletul naţiei şi cînd, de ambele părţi, oamenii se întrebau: "De ce sîntem atît de smintiţi?", cînd femei şi bărbaţi deopotrivă, trezindu-se dimineaţa, constatau că noaptea, în somnul care îi transporta dincolo de invidie şi ură, visaseră la îndrăzneala lui Bill Clinton. Eu unul visam la un baner gigantic, drapat dadaist ca un ambalaj al lui Christo de la un capăt la celălalt al Casei Albe şi pe care scria: AICI LOCUIEŞTE O FIINŢĂ OMENEASCĂ. Era vara cînd - pentru a nu ştiu cîta oară - dezordinea, haosul şi nebunia se dovedeau mai subtile decît ideologia şi moralitatea unuia sau a altuia. Era vara cînd în mintea tuturor stătea penisul unui preşedinte, iar viaţa, în întreaga şi neruşinata ei lipsă de puritate, se abătea din nou asupra Americii.
    
    Uneori, sîmbăta, Coleman Silk mă suna invitîndu-mă să vin de pe coasta mea de deal, după cină, ca să ascultăm muzică, să jucăm, la un cent punctul, un pic de gin rummy sau să stăm cîteva ceasuri în sufrageria lui, sorbind un pahar de coniac, ajutîndu-l să treacă peste ceea ce, pentru el, era întotdeauna cea mai grea seară a săptămînii. La sosirea verii lui 1998, petrecuse deja, singur aici - singur în casa mare şi albă, din şindrilă, în care crescuse patru copii împreună cu soţia lui, Iris - aproape doi ani, după ce Iris suferise o comoţie şi murise peste noapte, în timp ce el se afla în plină bătălie cu colegiul, provocată de o acuzaţie de rasism înaintată de două studente dintr-una din clasele lui.
    La vremea aceea, Coleman îşi petrecuse la Athena aproape întreaga existenţă academică, un bărbat crescut într-un mare oraş, fermecător şi deschis, inteligent şi amabil cu tot dinadinsul, în parte războinic, în parte manipulator, în nici un caz prototipul profesorului pedant de latină şi greacă (după cum o atestă Clubul de conversaţie în latină şi greacă pe care îl iniţiase, eretic, în tinereţea lui de educator). Cursul său venerabil de cercetare asupra literaturii greceşti în traduceri - cunoscut sub numele de ZEM de la Zei, Eroi şi Mituri - era popular în rîndul studenţilor tocmai datorită întregului său comportament direct, franc, neacademic şi plin de forţă. [...]
   
    La începutul carierei, Coleman era unul dintre cei cîţiva evrei angajaţi la Colegiul Athena şi poate primul căruia i se îngăduise să predea în vreun departament de clasice din America. Pe parcursul anilor optzeci şi în prima parte a anilor nouăzeci, Coleman fusese, de asemenea, singurul evreu decan al facultăţii Athena; apoi, în 1995, după ce renunţase la postul de decan pentru a îşi încheia cariera predînd la clasă, îşi reluase două dintre cursuri sub egida programului combinat de limbi şi literaturi care absorbise Departamentul de Clasice şi se afla sub conducerea profesoarei Delphine Roux. Ca decan şi cu sprijinul deplin al unui preşedinte ambiţios, Coleman preluase un colegiu adormit de provincie, cu idei învechite, şi, nu fără eforturi, pusese capăt mentalităţii de tabără de odihnă îndemnînd viguros bătrîniturile din rîndul vechii gărzi să iasă la pensie, aducînd asistenţi tineri şi ambiţioşi şi revoluţionînd programa de studiu. E aproape sigur că, dacă s-ar fi pensionat fără incidente, la vremea lui, ar fi urmat festschrift-ul, instituţia seriilor de prelegeri Coleman Silk, o catedră de studii clasice botezată cu numele lui şi poate - dată fiind importanţa revitalizării locului în secolul douăzeci - chiar un corp de clădire pentru ştiinţe umaniste; sau sala de festivităţi, punctul de atracţie al colegiului, ar fi fost redenumită după moartea lui. în mica lume academică în care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii resentimentele ar fi dispărut demult, la fel şi controversele sau chiar teama pe care o stîrnise, lăsînd în urmă doar gloria eternă.
    Pe la mijlocul celui de al doilea semestru la catedră ca profesor plin, Coleman a pronunţat termenul autodenunţător care avea să îi aducă ruperea tuturor legăturilor cu facultatea - unicul cuvînt de felul acesta din milioanele rostite cu voce tare în anii de activitate profesorală şi administrativă la Athena, cuvîntul care, în înţelegerea lui Coleman, avea să provoace moartea soţiei sale.
    în clasă erau paisprezece studenţi. Coleman făcuse prezenţa la începutul primelor cursuri, ca să le înveţe numele. Cum două dintre acestea încă nu îi evocau nici un chip după cinci săptămîni de la începerea semestrului, în a şasea săptămînă Coleman şi-a început cursul întrebînd:
    - Le cunoaşte cineva pe persoanele astea? Există sau sînt doar nişte stafii?
    Ceva mai tîrziu, în aceeaşi zi, a aflat cu uimire că este chemat de succesorul său, acum noul decan al facultăţii, pentru a răspunde acuzaţiei de rasism înaintate de cele două studente absente, care se dovediseră a fi de culoare şi care, în ciuda faptului că nu fuseseră de faţă, aflaseră destul de repede de interpelarea prin care se pusese în mod public problema lipsei lor. Coleman îi spuse decanului:
    - Mă refeream la caracterul lor eventual ectoplasmic. Nu e evident? Sînt două studente care n-au venit la nici un singur curs. Asta e tot ce ştiu despre ele. Am folosit cuvîntul în sensul lui primar, cel mai obişnuit: ?stafie", adică spectru sau fantomă. Habar n-am avut ce culoare au. Poate am ştiut acum vreo cincizeci de ani, dar între timp am uitat complet că ?stafii" e un termen peiorativ folosit uneori pentru negri. Altfel, dat fiind că sînt extrem de meticulos cu privire la sensibilităţile studenţilor, n-aş fi folosit niciodată un asemenea cuvînt. Uită-te la context: Există sau sînt doar nişte stafii? Acuzaţia de rasism e ridicolă. E fantasmagorică. Asta o ştiu şi colegii şi studenţii mei. Problema, unica problemă, e lipsa de la ore a acestor studente şi neglijarea activităţii lor, flagrantă şi de nescuzat. Ce mă lasă mut e faptul că acuzaţia e nu numai falsă, ci monumental de falsă.
    Şi, dat fiind că spusese deja prea mult în apărarea sa şi considerînd chestiunea închisă, plecă acasă.
    Acum, pînă şi decanii cei mai obişnuiţi, mi se spune, slujind într-un teritoriu al nimănui între personalul facultăţii şi mai înaltele autorităţi administrative, fac, invariabil, economii. Nu aprobă întotdeauna măririle de salariu cerute, locurile de parcare atît de rîvnite sau birourile mai mari pe care profesorii le consideră binemeritate. Candidaţii la numiri sau promovări, mai ales cei din departamentele mai slabe, sînt respinşi sistematic. Cererile înaintate de departamente privind suplimentarea posturilor academice sau administrative sînt aproape întotdeauna refuzate, la fel ca şi cele de reducere a normelor didactice şi de scutire de la orele de dimineaţă. Fondurile pentru deplasări la conferinţe academice sînt de cele mai multe ori inaccesibile et caetera, et caetera. Dar Coleman nu fusese un decan obişnuit, iar cei de care se debarasase şi modul în care se debarasase de ei, ce desfiinţase şi ce înfiinţase, plus modul în care îşi îndeplinise slujba în pofida unei opoziţii imense făcuseră mai mult decît să atingă şi să ofenseze o mînă de ingraţi şi nemulţumiţi. Sub protecţia lui Pierce Roberts, preşedintele tînăr, chipeş şi îndrăzneţ, cu podoaba capilară intactă, care venise şi îl numise decan - şi care îi spusese: "Schimbările se vor face şi cei cărora nu le place n-au decît să plece sau să înceapă să se gîndească la pensie" -, Coleman răsturnase totul. Cînd, opt ani mai tîrziu şi pe la jumătatea decanatului lui Coleman, Roberts acceptase prestigioasa preşedinţie a Celor Zece, aceasta se făcuse pe baza reputaţiei obţinute în urma realizărilor de la Athena, obţinute în timp record - nu de către sclipitorul preşedinte al cărui rol era în principal acela de a găsi fonduri, care nu receptase nici una din lovituri şi se mutase de la Athena cu o reputaţie fără pată, ci de către hotărîtul său decan. [...]
   
    În perioada Roberts, toţi tinerii inteligenţi pe care îi recrutase îl adorau pe Coleman, pentru că le făcea loc şi pentru că aducea oameni de valoare direct din programele postuniversitare de la Johns Hopkins, Yale sau Cornell - "revoluţia calităţii", după cum le plăcea să o numească. îl apreciau pentru că scuturase clubul elitei conducătoare, ameninţîndu-i firma, reţetă garantată pentru a scoate din sărite un profesor cu morgă. Toţi cei mai în vîrstă şi mai slabi din facultate supravieţuiseră prin mijloace pe care le inventaseră ei înşişi - cel mai important cercetător al anului 100 î. Hr. şi aşa mai departe - dar, odată acestea contestate, le-au subminat siguranţa de sine şi, în cîţiva ani, au dus la dispariţia lor. Ce vremuri ameţitoare! însă după ce Pierce Roberts şi-a preluat slujba importantă din Michigan, înlocuit de Haines, noul preşedinte, fără o loialitate specială faţă de Coleman - şi, spre deosebire de predecesorul său, nemanifestînd toleranţa deosebită faţă de vanitatea greoaie şi spiritul autocratic care curăţase locul într-un timp atît de scurt - şi pe măsură ce tinerii pe care Coleman îi păstrase, împreună cu cei proaspăt recrutaţi, deveneau la rîndul lor generaţia de veterani a facultăţii, a început să se facă simţită o formă de opoziţie faţă de decanul Silk. Acesta nu a înţeles cît era de puternică decît atunci cînd i-a numărat, departament cu departament, pe aceia deloc nemulţumiţi de faptul că termenul pe care bătrînul decan îl alesese pentru a caracteriza doi studenţi aparent inexistenţi putea fi definit nu numai prin descrierea primară din dicţionar, asupra căreia insista ca fiind evidentă, ci şi printr-un sens peiorativ rasial, care le făcuse pe cele două fete de culoare să înainteze plîngerea.
   
    Îmi amintesc foarte bine ziua aceea de aprilie, acum doi ani, cînd a murit Iris Silk şi nebunia a pus stăpînire pe Coleman. în afară de un semn cu capul făcut unuia sau altuia dintre ei ori de cîte ori drumurile ni se încrucişau la magazinul general sau la poştă, nu-i cunoscusem cu adevărat şi nu ştiusem mare lucru despre ei pînă atunci. [...]

    Apoi însă, în după-amiaza aceea de acum doi ani, sosit direct după ce terminase aranjamentele pentru înmormîntarea lui Iris, iată-l pe Coleman în faţa casei mele, bătînd în uşă şi cerînd să i se dea drumul înăuntru. Deşi avea de cerut ceva urgent, nu putea sta locului mai mult de treizeci de secunde, să explice ce. Se ridica, se aşeza, se ridica iar, străbătea încăperea în lung şi-n lat, vorbind tare şi grăbit, ba chiar scuturîndu-şi ameninţător pumnul în aer cînd considera - în mod eronat - că e nevoie să sublinieze cîte un pasaj. Dacă punea pe hîrtie întreaga poveste, în toată absurditatea ei, fără să schimbe nimic, nu avea să-l creadă nimeni, nimeni n-avea să-l ia în serios, iar lumea avea să afirme că era o minciună sfruntată, o exagerare menită să-l prezinte într-o lumină avantajoasă, avea să spună că trebuie să fi făcut mai mult decît să rostească în clasă cuvîntul ?stafii" pentru a atrage nenorocirea asupra lui. Dar dacă o scriam eu, dacă o formula un scriitor de profesie...

    Toate barierele se prăbuşiseră înăuntrul său şi, urmărindu-l, ascultîndu-l - un om pe care nu-l cunoşteam, dar în mod evident un om educat care îşi pierduse complet stăpînirea de sine - mă simţeam ca atunci cînd eşti martor la un accident grav de circulaţie, la un incendiu sau o explozie înfiorătoare, o catastrofă publică ale cărei dimensiuni improbabile fascinează la fel de tare ca şi grotescul ei. Felul în care bîntuia încăperea îmi amintea cunoscuta imagine a găinilor care continuă să mişte după ce li s-a tăiat capul. Şi lui i se retezase capul, craniul ce cuprindea creierul acela educat al decanului şi profesorului de clasice odată imbatabil, iar ceea ce vedeam acum era ceea ce rămăsese, amputat, din el, învîrtindu-se fără control.

    Eu - cel în a cărui casă nu călcase niciodată pînă acum, al cărui glas abia dacă îl mai auzise - trebuia să las deoparte tot ceea ce făceam şi să scriu despre felul în care inamicii lui de la Athena, încercînd să lovească în el, o doborîseră în schimb pe ea. Creînd o imagine a lui falsă, acuzîndu-l de lucruri pe care nu le făcuse şi nu le-ar fi putut face în veci, nu mînjiseră doar o carieră profesională construită cu cea mai mare seriozitate şi dăruire, ci îi uciseseră soţia cu care fusese împreună timp de patruzeci de ani. O uciseseră tot atît de bine cum ar fi făcut-o cu o puşcă, trăgîndu-i un glonţ în inimă. Trebuia să scriu despre ?absurditatea" asta, despre ?absurditatea" ailaltă - eu, care la vremea aceea nu ştiam nimic despre păţaniile lui de la colegiu şi eram incapabil să urmăresc cronologia ororii care, timp de cinci luni, îl copleşise pe el şi pe răposata Iris Silk: valul aspru de întruniri, audieri şi interviuri, documentele şi scrisorile trimise conducerii colegiului, comitetelor facultăţii, avocatului negru care le reprezenta fără bani pe cele două studente... acuzaţiile, negările şi contraacuzaţiile, obtuzitatea, ignoranţa şi cinismul, interpretările evident şi deliberat eronate, explicaţiile laborioase şi repetate, întrebările inchizitoriale - şi mereu, permanent, sentimentul atotprezent al irealului.
    - Asasinarea ei! striga Coleman, aplecîndu-se peste biroul meu şi bătînd cu pumnul în el. Oamenii ăştia au asasinat-o pe Iris! [...]
    - Au vrut să mă omoare pe mine, dar au ucis-o pe ea.

    Asta mi-a spus nu o dată în timpul neanunţatei vizite pe care mi-a făcut-o acasă şi apoi nu a uitat să repete acelaşi lucru fiecărei persoane care a luat parte la înmormîntare, a doua zi după-amiază. Şi asta credea în continuare. Nici nu voia să audă de vreo altă explicaţie. De la moartea ei - şi de cînd înţelesese că suferinţa lui nu era un subiect pe care să vreau să îl abordez în scrierile mele, primind înapoi toată documentaţia pe care mi-o trîntise pe birou în ziua aceea - se apucase el însuşi de scris o carte în care explica de ce demisionase de la Athena, o lucrare de non-ficţiune pe care o intitulase Stafiile.

Prezentare şi traducere de Cornelia Bucur

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara