Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Piese de puzzle Sebastian şi Eliade de Irina Groza


Raiul şi căderea



Cuvântul, un as în mâneca profesorului Nae Ionescu, a însemnat pentru evreul Sebastian un teren de luptă, şansa libertăţii de exprimare, dar de preţ în orice epocă. Aşa cum el însuşi mărturiseşte în Cum am devenit huligan, aici i s-a spus „într-o seară de noiembrie 1927: «scrie ce vrei»”. Aici i s-a oferit „libertatea şi bucuria de a studia farsa germană şi de a o denunţa în toate formele ei politice camuflate” şi totuşi una dintre marile „crime” de care va fi acuzat şapte ani mai târziu, „aceasta este: Cuvântul”. Colaborarea unui jurnalist evreu cu acest ziar considerat la un moment dat antisemit a fost văzută ca o trădare sau ca o mare îndrăzneală. Dar Sebastian lămureşte lucrurile şi de această dată, explicând poziţia acestui ziar înainte de noiembrie 1933: „ Cuvântul nu se lăsa păcălit de diversiunile antisemite pe care le montau vizibil când liberalii, când averescanii, când naţional-ţărăniştii. Ce s-a întâmplat după noiembrie 1933 este altă istorie, şi voi reveni asupra ei fără ezitare. Dar, până atunci, Cuvântul a fost o serioasă redută împotriva antisemitismului. Mişcările studenţeşti n-au primit cuvinte mai aspre decât cele pe care le scria profesorul Nae Ionescu în Cuvântul, fără grija de a menaja susceptibilităţi sau de a câştiga simpatii. Recitesc astăzi «Duminica» de la 12 decembrie 1927, scrisă în urma devastărilor de la Oradea Mare: „Studenţii arată că pentru ei creştinismul e o firmă polemică şi politică – nu o realitate spirituală”. Dar acesta a fost mereu creştinismul antisemiţilor: o firmă polemică şi politică. Împotriva ei Cuvântul s-a ridicat hotărât, refuzând orice demagogie, dar, mai ales, demagogia antisemită.” Aceasta este imaginea „idilizată”, pur subiectivă pe care o avea Sebastian. Dar nici nu interesează aici o alta. Prin urmare, acest ziar a fost văzut pentru un timp ca fiind o oază de adevăr şi de luciditate, un loc riscant dar cu atât mai mult irezistibil pentru „dizidentul” Sebastian, care nici nu şi-ar fi dorit vreodată un început altundeva decât „într-un jurnal tânăr şi zbuciumat”. Pentru o astfel de gazetă nu putea lucra cu pasiune decât un tânăr ambiţios, cu principii solide, implicat în realitatea românească şi aflat totuşi într-o poziţie obiectivă. Mai mult decât atât, sub conducerea lui Nae Ionescu, faptul că era evreu părea să nu devină niciodată o piedică.

Dar lucrurile aveau să se schimbe. După noiembrie 1933, când liberalii au venit la putere, Nae Ionescu şi Cuvântul adoptă treptat, contrar oricăror aşteptări, o poziţie antisemită. Liniştea lui 1931 părea, la o distanţă de numai trei ani, un vis definitiv pierdut. Celebra prefaţă a lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani nu mai lasă loc de nici o îndoială: marele profesor alesese şi el, cu prudenţă, un loc comod – ca toţi oamenii mici. Evreul pe care îl admirase şi pe care îl încurajase în anii „de linişte” trebuia acum „să sufere”. Să sufere şi să îi fie limpede un lucru: „Eu însă nu pot face nimic pentru tine”. Înspăimântătoare metamorfoza de care atâţia oameni au fost şi vor fi în stare pentru a se adapta la presiunile istoriei...(...)



Politica doamnelor



Singura ipostază în care Sebastian nu are de pierdut din pricina originii sale este aceea de bărbat. În Jurnal apar mai mult de zece nume ale unor doamne românce sau evreice care au avut sau doar şi-au dorit o relaţie apropiată cu Mihail Sebastian. „Problema evreiască” nu era cu adevărat o problemă pentru aceste femei. Este memorabil cazul lui Zoe Ricci, despre care Sebastian povesteşte pe un ton ironic (marţi, 4 februarie 1941): „ Zoe, cu o lună înainte, când pleca noaptea de la mine, aproape niciodată nu uita să-mi aducă aminte că nimeni nu trebuie să ştie că ne vedem. «Înţelegi, fraţii mei sunt legionari şi nu vreau să-i pun în situaţii penibile.» Dar astăzi îmi telefonează, mă roagă să vin la ea şi, la plecare, când eu ezit să trec prin camera fratelui ei – care era acolo – ea mă îndeamnă să trec liniştit:

- Treci dragă, treci. Ce importanţă are?

Într-adevăr, nici o importanţă.”

Sigur că Zoe Ricci, ca şi Camil Petrescu, îşi schimbă părerile şi atitudinile în funcţie de politica zilnică, având şi ciudata impresie că sunt constanţi. Ceea ce face Zoe Ricci este o adaptare la situaţie (jignitoare şi cam ridicolă), un schimb de măşti în funcţie de nevoile sociale sau personale. De remarcat însă faptul că nu relaţia cu un tânăr evreu este în funcţie de „atmosfera politică”, ci doar recunoaşterea acestei relaţii (afişarea sau tăinuirea ei).

Pentru Madeleine Andronescu lucrurile sunt şi mai clare. Ea nu poate fi decât de partea lui Sebastian, pe care îl iubeşte şi faţă de care se simte vinovată: „mi-e ruşine că tu suferi şi eu nu; mi-e ruşine că tu eşti umilit şi eu nu”. Madeleine, iubind un bărbat evreu, avea şansa de a vedea lucrurile mai limpede, adică de a sesiza şi a se revolta în faţa nedreptăţilor pe care aceşti oameni le îndurau. Pe ea dragostea o fereşte de „orbirea” ce se răspândise molipsitoare printre atâţia români.

Maryse Nenişor ar fi trecut de dragul lui Sebastian şi peste faptul că era căsătorită, cum de altfel ar fi făcut şi doamna Zissu. Dacă ne gândim la numărul de femei care nu au ţinut cont de origine, căsnicie sau de alte relaţii „paralele” (v. Leni Caler) putem crede fie că Mihail Sebastian avea o personalitate ieşită din comun, „magnetică”, fie că multe dintre femeile acelor ani aveau un adevărat cult al libertăţii, al trăirii momentului. Sau, şi mai probabil, ambele explicaţii sunt valabile: avem cu toţii tendinţa să valorificăm lucrurile rare, efemere, interzise chiar – aşa cum trebuie să fi părut multe iubiri atunci; pe de altă parte, nici măcar o astfel de iubire nu se îndreaptă spre oricine, ci spre cel care are puterea de a fascina.

Ne-ar plăcea să credem că o latură profund umană le-a ferit pe femei de manipulările politice, de ura „cultivată” împotriva evreilor, de participarea la ororile războiului. Dar o astfel de generalizare ar fi absurdă în primul rând prin faptul că pasivitatea multora dintre ele era condamnabilă, iar în al doilea rând prin activitatea voluntară şi distructivă a altora. Să ne amintim de actriţa Marietta Sadova, cea care „joacă teatru mereu, mereu”, care are „ceva comic în aventurile ei politice”, dar ale cărei fapte sunt de o gravitate indiscutabilă. Deşi celebra actriţă nu avea delicateţea de a-şi ascunde entuziasmul legionar nici măcar în faţa unui evreu, Sebastian nu a intrat niciodată în conflict propriu-zis cu ea, preferând să se amuze de episoade ca cel cu autograful cerut lui Zelea Codreanu sau cel cu „teribila vorbă” a Nataşei Alexandra (toate citatele sunt din Jurnal). „Pedeapsa” lui Sebastian a venit mult mai târziu şi atunci involuntar, odată cu apariţia Jurnalului: noile generaţii, care nu au văzut-o pe actriţa Marietta Sadova, rămân cu amintirea acestei imagini caricaturizate – poate cea mai amuzantă, mai savuroasă din tot Jurnalul.



Imaginea singurătăţii şi a durerii



Din păcate, un rol pasiv sau unul activ în piesa antisemitismului şi-au ales aproape toţi cunoscuţii lui Sebastian. Nimeni nu l-a apărat de înlănţuirea răului: „pierderea” slujbei de la Revista Fundaţiilor Regale, interzicerea dreptului de avocatură, lipsa banilor, legea chiriilor pentru evrei, confiscarea radioului, munca obligatorie, imposibilitatea plecării, interzicerea cărţilor scriitorilor evrei şi, peste toate acestea, o mulţime de zvonuri sinistre, de ameninţări nevăzute, de sentimente confuze, nelinişti chinuitoare. Pe 10 noiembrie 1942 Sebastian notează în Jurnal: „M-a străbătut o clipă gândul că într-o noapte – o noapte ca asta – am putea fi toţi măcelăriţi în casele noastre”. Frica, singurătatea şi lipsa de încredere în oameni (în masele de oameni) adaugă pe chipul lui Sebastian, cel pe care ne propuneam să-l „reconstruim” cu piesele date, o umbră de durere. Dacă ar fi adevărat că pe chipurile oamenilor lasă urme toate gândurile, sentimentele şi faptele lor, chipurile multor evrei din acei ani ar fi exprimat atâta groază, atâta oroare, atâta suferinţă cât puţini dintre noi ar îndura să vadă. Iar numărul acestora nu s-ar reduce la cei care au văzut cu ochii lor ce însemnau lagărele de muncă sau, mai rău, cele de exterminare, ci ar include şi oameni ca Sebastian, torturaţi psihic în casele lor. De această tortură s-au făcut vinovaţi şi oamenii simpli, „pasivi”, uşor de manipulat, care făceau zvonurile să circule, care s-au acomodat imediat cu ideea că vecinii sau prietenii evrei erau sub continua ameninţare a morţii, care, inconştient, făceau sistemul antisemit să funcţioneze.

Se reflectă durerea şi pe chipul „evreului imaginar”? La această întrebare nu ne mai ajută zicători şi proverbe, ci mai degrabă desene şi picturi în care diverşi artişti au accentuat expresia suferinţei, a tragismului acestui neam. Este interesant că, deşi atât de veche, de cunoscută şi de aparte, durerea „evreiască” nu i-a impresionat pe oamenii simpli în aceeaşi măsură ca presupusa lor frică, sau viclenie, sau mizerie fizică etc. Suferinţa lor nu a devenit una „proverbială”. Dar ea face totuşi parte din portretul „evreului imaginar”, însă în varianta „creată” chiar de către evrei sau de diverşi intelectuali. (..)



„Evadarea”



Într-un dialog cu Gabriela Adameşteanu (apud Iordan Chimet, Dosar Mihail Sebastian, Ed. Universal Dalsi, 2001, p. 51), Leon Volovici spunea despre intelectualii perioadei interbelice: „Unii dintre ei au avut un destin tragic, alţii s-au salvat prin exil, înscriindu-se într-un tragism al culturii române, la care se gândea şi Culianu, exasperat că atâţia oameni de valoare au trebuit mereu să părăsească România ca o condiţie a realizării lor. De prea multe ori, de la Dinicu Golescu încoace, intelectualul român e silit să constate că normalitatea e «dincolo», în Occident.” „Tragismul” istoriei şi culturii române influenţează decisiv imaginea intelectualului român, care, de prea multe ori, trebuie să aleagă între a rămâne în ţară, îndurând lipsuri materiale şi îngrădiri culturale inerente, şi „a se salva” în Occident, acceptând statutul de străin şi toate consecinţele ce decurg de aici. Este o dramă nu doar uimitor de veche, dar şi uimitor de actuală. Imaginea intelectualului român variază, din timpuri uitate şi până acum, între două extreme: idealistul sărac, ataşat de oameni şi de locuri, care luptă să realizeze cât mai mult în condiţiile date, şi pragmaticul exasperat, care suportă înstrăinarea şi care luptă pentru condiţii adecvate lucrului intelectual.

Situarea între aceste două extreme nu a fost decât în mică măsură o alegere personală. Istoria, cum spune Mircea Eliade, nu i-a lăsat pe oamenii de cultură în pace. Sute de ani de nelinişti au făcut să existe multe începuturi ambiţioase (mereu „noi generaţii”), şi prea puţin o continuitate în cultură. Începând cu cronicarii (a căror educaţie se desăvârşea în Polonia) şi cu Dimitrie Cantemir, şi terminând cu tinerii intelectuali ai zilelor noastre vedem că un număr impresionant de români talentaţi şi instruiţi s-au realizat profesional în afara ţării. Metaforic vorbind, imaginea intelectualului român în continue „peregrinări” aminteşte întrucâtva de celebra imagine a „evreului rătăcitor” (aşa cum l-a văzut de pildă Gustave Doré, în 1856). Parcă am avea şi noi un „intelectual rătăcitor”, blestemat să-şi împlinească menirea doar departe de propriile rădăcini.

În timp ce în alte ţări cultura înflorea, România, „ţară de trecere între răsărit şi sud-estul Europei”, era mereu „pustiită”. F. J. A. Schneidawind, citat de Klaus Heitmann în Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, scria în 1832 în Reisebildern aus Serbien, der Moldau und Wallachei: „Fizionomia acestei ţări exprimă înfricoşatele urme ale unei lungi sclavii. Oraşele mai sunt încă pe jumătate distruse, cu ruine şi grămezi de moloz, fără porţi, căci existenţa acestora era, până nu demult, o crimă. După ce împotrivirea se dovedise de atâtea ori zadarnică, după ce ea devenise de atâtea ori fatală, valahul nu mai găsise altă scăpare decât în fugă. Imediat ce un detaşament turc trecea Dunărea, toţi cei ce aveau de pierdut ceva fugeau în păduri, în Ungaria sau în Transilvania. Cei care dădeau exemplu erau boierii şi astfel, în 40 de ani, populaţia valahă s-a refugiat de 7 ori. Satele din această ţară sunt aşezate în văi, ca nişte ascunzători, întrucât cine rămânea locului se simţea apărat doar de sără-cia, de nefericirea şi de tainiţa lui.” În 1843 cruzimile despotismului îl determinau pe „foarte cultivatul ucenic Döbel”, citat tot în cartea lui Klaus Heitmann, să spună: „Este un sentiment foarte dureros să cutreieri o ţară destinată de Creator a fi un paradis pământean şi pe care oamenii pervertiţi au preschimbat-o într-un infern. Căci acesta este blestemul crudului despotism: să pervertească popoarele şi indivizii atunci când cu mâini brutale îi despoaie de libertatea lor firească.” Aceeaşi compătimire trezeşte soarta românilor şi în 1872: „Continua schimbare a cârmuitorilor, nesiguranţa prezentului şi incertitudinea viitorului din toată perioada dominaţiei greceşti instituită de turci a făcut cu neputinţă pentru valahi orice acţiune durabilă şi orice reformă utilă.” Exemplele pot continua, confirmând tragediile petrecute „sub cel mai frumos cer din Europa” şi reflectând durerea pe care oameni de cultură străini au simţit-o la vederea lor. Chiar şi cei care spun că românii erau „umili şi vicleni, obişnuiţi cu suferinţa, uşuratici, grosolani, leneşi” (şi tot ce mai erau şi evreii după părerea multor europeni), se miră, meditând la istoria lor, „că mai sunt atât de numeroşi şi că n-au plecat cu toţii”.

Amintirea situaţiei românilor din secolele XVIII şi XIX este utilă înţelegerii a ceea ce s-a întâmplat în România primei jumătăţi a secolului XX. Pe scena lumii s-a jucat atunci nu doar o tragedie evreiască, ci şi o veche tragedie românească. Ca de atâtea alte ori, românii au încercat să scape de apăsarea secolelor precedente, să îşi câştige un alt statut politic şi să-şi ridice cultura la nivelul unor ţări occidentale. La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, intelectuali ca Mircea Eliade şi ca Mihail Sebastian înţeleseseră că toate sacrificiile fuseseră în zadar. O nouă putere urma să „vegheze” asupra României, sufocând treptat cultura şi înrăutăţind condiţia intelectualilor.

Era abia ianuarie 1938 când Mihail Sebastian nota în jurnal: „I-am spus şlui Mircea Eliadeţ că mă gândesc la o plecare din ţară. A aprobat – ca şi cum într-adevăr e un lucru de la sine înţeles, ca şi cum altceva nu mai e de făcut”1. Poate contrar aparenţelor, acesta era sfatul cel mai bun pentru un prieten evreu. Dar şi pentru unul român. Mircea Eliade nu pierduse niciodată din vedere această posibilitate, deşi, aparent, nu risca la fel de mult ca Sebastian dacă ar fi rămas în ţară. La vremea scrierii Memoriilor, Mircea Eliade revenea asupra acelor ani cu convingerea că se aflase pe un drum cu sens unic, că nu ar fi putut refuza şansa exilului: „Pentru moment, nu eram ameninţaţi să murim de foame. Dar nu-mi făceam iluzii. Presimţeam că, mai curând sau mai târziu, voi fi «scos din circulaţie», aşa cum îmi uraseră mai demult criticii mei. Chiar dacă aş fi scăpat de domiciliu forţat, ştiam că nu voi redobândi o catedră universitară. ştiam de asemenea că nu voi mai putea scrie şi publica sub dictatură. Şi totuşi, nu eram nici trist, nici dezamăgit (...). Ştiam că va veni o zi când «Istoria» mă va împiedica să cresc şi să devin eu însumi. ştiam că voi fi ameninţat să fiu înghiţit şi digerat de viu în pântecul unui monstru. Mă consola gândul că apucasem să scriu măcar o parte din cărţile pe care le visasem şi să public măcar o parte din cărţile pe care le visasem (...). Abia împlinisem 31 de ani, eram încă – şi mai ales mă simţeam – foarte tânăr, plin de proiecte şi de posibilităţi. Îmi spusesem că voi găsi o catedră în Italia (unde mă invita Tucci) sau în Statele Unite, unde mă îmbia Coomaraswamy. Nu vedeam în exil o rupere de cultura românească, ci numai o schimbare de perspectivă, mai exact o deplasare în diaspora. Mă gândeam la exil fără amărăciune şi fără nici un gând de răzbunare. În câţiva ani, avusesem tot ce se avea în România, în afară de avere: glorie, notorietate, prestigiu; fusesem şi poate mai eram încă „şeful generaţiei tinere”. De tot ce mi se întâmplase în ultimele luni nu puteam învinui pe nimeni, nici măcar pe Carol sau pe Armand Călinescu. Vedeam aici destinul generaţiei noastre: zece ani de libertate, şi apoi din nou „condiţionaţi” de momentul istoric. Lucrurile s-ar fi putut întâmpla altfel, dar sentinţa nu putea fi abolită; putea fi, cel mult, amânată încă doi-trei ani”.

Privind lucrurile din această perspectivă, este clar că Mircea Eliade simţea că a învins „Istoria”, reuşind să devină „el însuşi” şi scriind majoritatea cărţilor pe care visa să le scrie. Este greu de presupus ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi refuzat în 1940 şansa de a pleca, dar este greu şi de imaginat că „Istoria” şi posibilităţile din ţară i-ar fi permis să-şi realizeze visele în aceeaşi proporţie. Eliade a avut, cum spunea şi Sebastian, şi cum el însuşi recunoaşte, „nenumărate noroace”. „Norocul” lui Eliade de a face ceea ce îşi propusese este de fapt un noroc cu mult mai mare, un noroc al culturii universale.

Imaginea intelectualului român nu poate ignora această tendinţă a „evadării”, a salvării „operei” cu preţul plecării din ţară, cu atât mai mult cu cât se dovedeşte atât de constantă. Nu trebuie văzut aici neapărat un gest de negare sau de revoltă împotriva propriei culturi, ci, cel puţin în cazul lui Eliade, impulsul unui „spirit convins până la obsesie că este obligaţia fiecăruia să dea tot ce e mai bun în el” (Emil Cioran).

Adolescentul, studentul, profesorul, „idolul noii generaţii”, (ne)legionarul, prietenul şi mai ales românul Mircea Eliade – acestea sunt doar câteva piese de puzzle dintr-o imagine a cărui alcătuire cere o energie egală cu a „modelului”. O „notă dominantă” se simte totuşi chiar şi în acest „portret incomplet”. Am putea spune ca şi Emil Cioran că, dincolo de „zgomotul şi furia” istoriei, am întrevăzut „în sfârşit, o existenţă împlinită” . Împlinirea înseamnă aici puterea de a fi lăsat „o imagine completă a resurselor sale, de a se realiza în fond ca nimeni altul”, de a fi fost „cel mai puţin balcanic”, de a nu fi avut „nici gustul, nici superstiţia eşecului”, de a „ignora într-un grad inimaginabil seducţia trândăviei, a plictiselii, a vidului şi a remuşcării”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara