Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în expoziţie:
Pieter Bruegel cel Bătrân versus Marin Gherasim de Petre Tănăsoaica

Un foarte interesant studiu, semnat de Joanne Morra şi intitulat Utopia pierdută: alegoria, ruinele şi turnurile Babel ale lui Pieter Bruegel, îşi propune un exerciţiu de hermeneutică asupra a două lucrări ale artistului flamand pomenit mai sus.

Înainte de a intra pe fondul problemei, ţinem să facem precizarea că Pieter Bruegel cel Bătrân a trăit şi a lucrat mai ales în perioada imediat următoare aplicării Reformei în provinciile germanice şi în Ţările de Jos. Pe scurt notăm că biblia tradusă din latineşte în germană de către Martin Luther, în mai puţin de trei ani, reprezintă un eveniment epocal pentru Europa creştină, dar mai ales pentru Germania, pentru că textul cărţilor sfinte este adus în limba germană, semnificând prin acesta, în prima ipostază, accesul direct la textul biblic, iar pe un alt plan, mai subtil, are loc punerea în direct a credinciosului cu Divinitatea, prin propunerea altei forme de structură a instituţiei ecleziastice. Mai notăm că noul text al Bibliei propus de Martin Luther este şi primul text care marchează începutul limbii germane ca limbă literară oficială. Revenind la subiectul nostru, în ce-l priveşte pe Pieter Bruegel cel Bătrân, un adept al artistului Hieronymus Bosch, a cărei predispoziţie către alegorie este binecunoscută, alegem ca temă înfăţişarea construcţiei Turnului Babel în două ipostaze, total diferite una faţă de alta. Una dintre lucrări, cea cunoscută ca fiind Turnul Babel de la Viena, este marcată de prezenţa tutelară a regelui care comandase această gigantică întreprindere, cu trimitere directă la regele Nimrod, pomenit în Geneză ca fiind cel care a îndrăznit să imagineze un turn, care să ajungă până la Dumnezeu, Babel fiind unul dintre cele aproape o sută de nume prin care evreii îl invocă pe Creator. În acelaşi timp, însă, cercetătorii, care au operat pe această lucrare, consimt, de la Walter Benjamin la Mansbach, cu precădere, că personajul (rege) central nu este altul decât Filip al II-lea al Spaniei, cel care, în acel moment, stăpânea Ţările de Jos şi asupra cărora instaurase drastica operaţie a Inchiziţiei de eradicare a ereticilor. Ori, se ştie că Dumnezeu s-a mâniat foarte tare pe regele Nimrod pentru îndrăzneala lui de a-l atinge şi a făcut în aşa fel încât să schimbe limba comună a poporului care participa la zidirea turnului, în mai multe graiuri, aşa încât nimeni să nu se mai înţeleagă cu nimeni, precum nici regele Filip al II-lea nu se putea înţelege, fără traducător, cu cetăţenii Flandrei! În Geneză, această întâmplare, a încurcării limbilor, coincide cu naşterea neamurilor ce se vor risipi în Lume. Turnul de la Viena este ceva împotriva firii, pentru că el se construieşte într-un peisaj ce aminteşte vag de portul Anvers, muncitorii cioplind un munte (inexistent în realitatea flamandă!) şi clădind peste el straturi, care citează evoluţii ale stilurilor arhitectonice, pornind de la cel babilonian, urmând apoi celelalte, care traversează aproape întreaga evoluţie arhitecturală a epocilor de sub diverse imperii.
Folosind o explicaţie a filozofului Derrida, autoarea textului asupra căruia ne-am oprit aici, punctează profunda diferenţă între semanticele originale ale limbilor şi aducerea lor prin traducere la un numitor comun ca fiind imposibilă. Operaţiunea sărăceşte sau îmbogăţeşte, dar nu va fi niciodată identică sensului sacru, cel iniţial. De aici şi pulverizarea semantică a Puterii peste realităţi imposibil de stăpânit. În fine, textul este de citit. Nu vom părăsi, însă, imediat teritoriul său până nu vom da câteva amănunte şi despre celălalt turn al lui Bruegel, aflat la Rotterdam. Acesta este ridicat pe câmpiile Flandrei, din cărămizi ce urmează o spirală ascendentă, iar marginea sa, de sus, nu mai poate fi vizibilă, fiindcă se pierde dincolo de rama tabloului. Creşterea lui este una naturală, asemenea ziguratelor sumeriene de la Uruk, Ur sau din celelalte citadele dezgropate din nisipurile Orientului. În tot planul tabloului, nu se află nici un personaj, care poate fi identificat cu regele Nimrod, ori cu Filip al II-lea. Conform predicţiei dialecticii hegeliene, după cum notează autoarea eseului, istoria urmează natura, din aproape în aproape, pe o idee comună de evoluţie, în această fază încă nu s-a produs ruptura, se semnifică în fapt responsabilizarea naturală a acţiunii umane. În cazul nostru, ideile Reformei îl scot pe muritorul de rând de sub tirania coruptei biserici romano-catolice, introducându-l pe acesta în legătură directă cu Dumnezeu, singurul intercesor acceptat fiind Isus. Ori se ştie, Biserica Romano-Catolică s-a declarat moştenitoarea Imperiului Roman (al cărui semn de identificare poate fi Colosseumul, un alt centru al lumii, ce poate fi plasat în linie directă ca moştenitor al Turnului Babel!), ajunsă ea însăşi în pragul falimentului istoric (ca Putere pământească, evident), prin neputinţa sa de a unifica într-un singur grai marginile cu Centrul de a le pune în ascultare şi laolaltă.
Am făcut această lungă incursiune în eseul lui Joanne Morra, pentru a ne apropia, folosind metoda, bien sûr, de lucrările lui Marin Gherasim, aflate în expoziţie la Sala Dalles. Recunoscut de criticii de artă, dar şi de alţi oameni care operează în cultura românească, drept un artist care evocă în lucrările sale, sub o formă abstractizată, segmente ale arhitecturii bizantine, în care domină turnul şi absida, ne punem firesc întrebarea când acesta îşi intitulează, în repetate rânduri, serii întregi de lucrări, prin sintagme de genul Reconstrucţia Absidei sau Reconstrucţia Turnului, dacă nu cumva ne aflăm într-o situaţie similară cu cea a lui Bruegel cel Bătrân. Într-un fel, da. Înainte de toate, am putea spune că în comunism, dacă ar fi să ne luăm după antropologul (radical de stânga) Claude Karnoouh, ne aflăm în plină modernitate şi într-o criză religioasă profundă. Dumnezeului mort, al lui Nietzsche, îi ia locul, printr-un exerciţiu impus brutal, de masă, noua religie, a ideologiei comuniste. Biserica, marele templu sunt înlocuite cu temple ale modernităţii: fabrica, uzina, monstruozităţi ale tehnicii, pe altarul cărora se jertfeşte viaţa cotidiană a poporului. Avem, dintr-o dată, o paradigmă, fără echivoc, în cadrul căreia asistăm la fenomenul implacabil al debarasării planificate de lestul trecutului. Despre asasinarea patrimoniului religios vorbeşte Marin Gherasim în lucrările sale. Ceea ce distruge regimul, reclădeşte el, ca să nu se întrerupă şirul nesfârşit, de la Maria Cea Dintâi şi până la Marin, cel care semnează lucrările. Simplitatea liniilor şi acordurile dintre culoare, metal, intimitatea procesuală pe care o dau lucrările sale, amintesc că, de la începuturi şi până acum, creştinismul ortodox nu a aglutinat în bătălii pentru putere asupra teritoriilor în care a fost acceptat. Turnurile şi absidele sale pendulează între dramatismul provocat de regele Filip al II-la (puteţi citi aici, Ceauşescu), care poruncea în altă limbă decât cea a poporului mutarea într-o credinţă, ce se depărta de sensul iniţial şi serenitatea naturală a lăcaşurilor de cult din România, precum cea invocată de Turnul Babel, al lui Pieter Bruegel, din Rotterdam.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara