Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Pîine cu î din i de Constantin Ţoiu


Tibi, vărul bun al lui Karin, student pe vremuri în Germania la Karlsruhe îi toacă tatălui său toţi banii, deşi este un student eminent, matematician de forţă. Marea lui slăbiciune este să dezlege ecuaţii la WC. Din cauza falimentului, nu-şi mai poate continua studiile şi trebuie să se întoarcă în România, unde ajunge un slujbaş oarecare.
În timpul războiului, din motive disciplinare, este dat afară din slujbă şi, neavând încotro, se angajează ca portar de noapte la Athénée Palace. Cunoştea perfect patru limbi plus latina, pe care n-o mai punea la socoteală, decât în medii academice. L-am cunoscut foarte bine. Era un tânăr sclipitor şi care mă intimida întotdeauna datorită cunoştinţelor sale felurite, precum şi umorul lui sec, mittel-Europa...
Şi fiind el portar de noapte la Ateneu şi arătând foarte bine, elegant îmbrăcat şi manierat cum era, îi atrage atenţia unui om de afaceri german care se împrieteneşte cu el, după ce discutaseră vreo oră aproape despre Faust al lui Goethe, cu aventurile sale de tinereţe... Aflând că studiase Politehnica la Karlsruhe şi dându-şi seama că nu făcea parte din categoria agenţilor de lume bună strecuraţi prin hotelurile de lux ale regimului comunist, neamţul se apropie foarte mult de el, propunându-i chiar să facă afaceri împreună, împărţind câştigurile jumate-jumate.
Aşa se face că Tibi, cu inteligenţa lui extraordinară şi cu un spirit speculativ rar, dă lovitura la o bursă din Germania de Vest, câştigând vreo zece milioane de lei, în banii de atunci, provenind din valută. Bani, nu glumă. O afacere foarte rentabilă: cânepă plus frânghii. Devenind suspect în ochii Securităţii, el este arestat şi face vreo trei ani de închisoare. Când iese din puşcărie, în 1953, voise să intre din nou la zdup, văzând situaţia din ţară. Nu mai era de trăit. Făcuse tot ce fusese posibil să reintre la închisoare, dar nu izbutise. Şi-aici, lucrul nu depindea numai de voinţa ta.
Într-o zi, Tibi îmi povestise cum ieşise el din puşcărie pe ziua de 20 iunie 1953 la orele unsprezece noaptea. După apelul de seară, când mâncase doar o fiertură, îl scot din închisoare cu duba şi după multe ocoluri îl depun, noaptea, pe o stradă întunecoasă de pe lângă podul Şerban Vodă.
Tibi nu credea că fusese pus în libertate, credea că era doar una din înscenările lor şi că se făceau că îl eliberează ca să vadă cum va reacţiona... Aşa că, după ce duba, lăsându-l lângă pod, se întoarce şi pleacă singură în beznă, pe la unsprezece noaptea, şi, nevenindu-i să creadă că este liber, începe să se târască prudent peste pod, să nu fie văzut, auzit şi, cu mari eforturi, încet, încet, istovit, ajunge până în Piaţa Naţiunii spre zori unde treptat, îşi dă seama că nu-l urmăreşte nimeni.
Cu grijă, se ridică în patru labe, se apropie de un chioşc cu un bec, culmea, puternic, unde citeşte pe firmă doar atât: PÎINE.
Mai întâi, nu înţelege. Îi vine greu să descifreze cuvântul. Parcă aducea cu lucrul "cel de toate zilele" pentru care ne rugăm Divinităţii să ne fie dat... Dar nu, era un cuvânt nemaîntâlnit. Parcă limba română, între timp, cât fusese el închis, ar fi fost suprimată şi ce scria acolo, scria probabil pe ruseşte. Şi putea să fie o potriveală, limba română fiind şi ea plină de slavisme...
Privind cu încordare firma, luminată de becul puternic, după cei trei ani de închisoare, făcuse în sinea sa: "Hait, că ne-au ocupat ruşii!" Intrase în puşcărie când se mai scria cu o literă şi ieşise când în locul ei puseseră alta.

*
* *
Un purceluş abia născut, al şaptelea, al unei scroafe care fătase nouă, când iese din burta maică-si, îşi face repede loc printre ceilalţi opt, se duce într-un loc ferit şi, prima şi prima dată, se p... lung, uşurându-se de toxinele adunate în el în timpul gestaţiei. Aerul său de independenţă şi de detaşare absolută faţă de proba grea a naşterii prin care trecuse.

*
* *
Cristos trăgând cu mitraliera într-o mulţime şi care după aceea se culcă şi adoarme în timp ce poetul Ion Horea, în visul său de poet, îl mângâie încetişor pe păr zicându-i:
- Lasă... nu-i nimic... lasă, te-ai răcorit, că erai furios... înţeleg, înţeleg.

*
* *
Sentimentul puternic al unui om, sentiment comparat cu dezvoltarea spectaculoasă a unei plante provenind dintr-o sămânţă aruncată de vânt pe un sol roditor radioactiv ca la Valea Vinului. Un tip care se răzbună târziu de tot pe un alt tip din cauza unei femei pe care a iubit-o în tinereţe, fără să-i fi mărturisit însă vreodată acest lucru. Iar acest tip se răzbună pe cel de-al doilea care se căsătorise după douăzeci de ani cu femeia dorită şi iubită, deşi nu i se declarase niciodată amor. Femeia aceasta este singura care descoperă mecanismul ascuns al răzbunării, explicându-i bărbatului ei legitim, cauza. Interesant e că, deşi cel dintâi nu făcuse nici o declaraţie de dragoste, femeia iubită deduce, după atâţia ani, sentimentul puternic al bărbatului, al individului răzbunător, călăuzindu-se şi după nişte întâmplări care, la vremea dată, i se păruseră nesemnificative. Ura făcând să rodească târziu un fruct absurd şi abominabil.

*
* *
Vrabia-pui cu un fir de iarbă verde în cioc, stând pe ramura unui copăcel în plin soare... Ducea firul pentru a-şi face cuib, probabil, dar firul fiind verde s-ar fi uscat şi s-ar fi rupt, neavând uscăciunea aceea veche în stare să-l facă rezistent. Se vede că era prima generaţie de vrăbii care îşi construiau cuiburi şi care nu cunoşteau încă legile rezistenţei materiei în astfel de împrejurări.

*
* *
Arta, nebunie controlată... - Şi cum e dincolo? îl întreabă Aug. Doinaş pe Nego, după ce acesta abia scăpase de la sinucidere. Deţin răspunsul lui Nego şi îl repet şi de astă dată. - Mi s-a spus că nu e voie să spun, răspunsese el, bâlbâindu-se uşor, cu un vechi reflex căpătat la închisoare. O altă variantă, e că ar fi zis: "Dincolo e de fapt tot un fel de aici".