Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Plăcere şi datorie de Simona Vasilache

Volumul Sfârşit şi început de secol (Cartea Românească, 2013) adună articole, cronici, evocări semnate de Gabriel Dimisianu în presa ultimilor ani.

Impresia pe care o lasă textele, aglutinate în chip firesc, prin simpla lor punere laolaltă, e a cuiva care scrie fiindcă îl trage inima, sau când nu se poate tăcea, când atitudinea este necesară. Aşadar, multe însemnări sunt lecturi amicale, revizitări de oameni şi cărţi, fără a ocoli, ici-colo, temele spinoase. Cufundat în lumi tihnite, Gabriel Dimisianu nu se rupe de actualitate.
Are, deci, un cuvânt de spus (şi de repetat) în privinţa scriitorilor dovediţi informatori, ca şi-n aceea a dizidenţilor. Comentează mica furtună iscată de Boierii minţii, şi acuzele aduse grupurilor de prestigiu (şi de presiune, în logica nemulţumiţilor). Nu se fereşte nici de a recenza, dacă se poate spune aşa, cele două istorii literare apărute în anii 2000, cu tot cu valurile stârnite de ele. E drept că unul din comentarii e, mai degrabă, un serviciu colegial, pe când celălalt e o descoasere tipicară a raţiunilor, a categorisirilor. Şi aici, ca şi-n alte dăţi – şi se ştie că scandal, la urma urmei, poate ieşi din orice – cronicarul e de-un invidiabil echilibru. De-o convingere, niciodată abandonată, că lucrurile se pot spune frumos. Că disputele se pot tranşa şi patimile se pot limpezi cu vorbă bună.
Ceea ce nu-l face, nicidecum, un căutător de compromis. Doar un pescuitor al justei măsuri în probleme cu date în minus. Un as al soluţiilor elegante, şi pertinente, în situaţii care inflamează pe toată lumea. Şi un povestitor mucalit, care ştie să aleagă o pagină frumoasă din realităţi nu aşa de pitoreşti. De asta, punctul forte al volumului, şi aş risca să zic, a tot ceea ce scrie Gabriel Dimisianu, sunt evocările. Nu doar prin calitatea de document, de imagine despre o lume apropiată, dar din care ne rămân din ce în ce mai puţini martori, şi încă şi mai puţini capabili să discearnă nuanţele aşa cum o face Gabriel Dimisianu, ci şi prin morala lor implicită, pentru cei care înţeleg bine. Sub titlul Singur, găsim un portret al lui Geo Dumitrescu, „un băiat” preocupat să-i descopere şi să-i publice pe tineri, fără ca efortul să i se fi întors: „Dar nu a fost la fel până la sfârşit. Anii ultimi Geo Dumitrescu i-a trăit în singurătate şi moartea l-a ajuns tot singur, după cum mi sa spus. La funeraliile de la Bellu, de săptămâna trecută (toamna lui 2004 – n.m.), eram o mână de oameni, toţi din generaţia veche. Poetul contemporan cu cei mai mulţi moştenitori literari nu a fost condus de niciunul pe drumul din urmă...”.
Înţelegem de ce, dincolo de fireasca amărăciune omenească, pe Gabriel Dimisianu îl scandalizează (în felul său foarte discret) astfel de lucruri, dacă ne uităm cum este alcătuit volumul. Cu intenţie, presupun – dacă nu, e una din frumoasele potriviri din viaţa cărţilor. Primul text de după precizările preliminare se cheamă Generaţia mea în anii ‘60. Ultimul, care încheie selecţia, Prieteniile criticului. Nici că se putea o mai bună încadrare a unui fragment din activitatea publicistică a unui critic de cursă lungă. Tot timpul, Gabriel Dimisianu s-a văzut într-un portret de grup. Om prin excelenţă de echipă, luptând pe contul unei generaţii, pentru vârfurile ei, şi având alături colegi de opinie critică, deveniţi prieteni. Fiindcă valoarea lor, aşa cum spune în Prieteniile criticului, l-a ferit de compromisuri, de tranzacţii dubioase cu verdictele cronicilor, şi-a permis să-şi afişeze preferinţele o viaţă întreagă. Înţelegând unul sau altul din episoadele literare şi sub unghiul lor omenesc. Şi, foarte important, în context. Un context pe care-l pierdem, din ce în ce.
Aşa încât nu putem separa cronicile – în această formulă mai relaxată, de plăcere, pe care Gabriel Dimisianu a cultivat-o, în vremea din urmă – de amintiri, de asocieri libere cu cărţi mai vechi, de filiaţiile care se nasc spontan în scrisul cuiva care a citit şi a văzut multe. Asta le şi face atât de reconfortante, de proaspete (deşi materialul cronicat nu e întotdeauna spectaculos), de distincte, până la urmă, în peisajul generaţiei, ca şi în al criticii noastre de azi. Scrise dintr- o datorie niciodată părăsită, dar cu tot pe-atâta plăcere.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara