Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Pleacă şi cei mai buni de Gabriel Chifu

Zilele trecute am primit o veste care nu m-a luat prin surprindere, dar m-a răvăşit: a murit prietenul meu Bucur Demetrian. Nu m-a luat prin surprindere vestea fiindcă deja aveam unele semne rele: anul acesta nu-mi dăduse telefon, ca de fiecare dată, în ziua de 22 martie şi, de la un timp, nu-mi mai telefona, cum se întâmpla de regulă, nici ca să comenteze sumarul revistei, după fiecare număr nou din România literară.
Pentru mine, moartea lui Bucur Demetrian este una din acele dispariţii pe care le resimt direct, personal: în mod sigur, fără el, lumea mea devine mai săracă, se strâmtează şi păleşte, căci îşi pierde unul dintre reperele luminoase.

Într-o selecţie oricât de exigentă a oamenilor de calitate pe care i-am cunoscut îşi are locul şi el, negreşit. Bucur trăia la Craiova, fusese studentul lui Eugen Negrici şi al lui Dorin Teodorescu, pe care-i admira statornic. Era profesor de română şi redactor asociat la „Ramuri”, unde susţinea, încă din primii ani ai prezenţei mele în redacţie, cronica de poezie. Era un cititor iniţiat, pasionat de marea literatură, dar şi de cărţile colegilor săi. Şi, mai cu seamă, era un poet de vocaţie, autorul unei poezii rafinat moderniste, de extracţie bacoviană, versurile sale fiind expresia unei sensibilităţi depresive, cu o capacitate evidentă de a vizualiza golul, neantul, absenţa. Iar, pe deasupra, era un coleg şi un prieten pe care te puteai bizui, era o persoană de o desăvârşită onestitate intelectuală şi morală, care n-a minţit, n-a trişat, n-a dezamăgit în nicio situaţie. Era alcătuit dintr-un aluat rar şi ales: n-am descoperit la el invidie, dorinţă de parvenire, ştia să se bucure de izbânda altora, era capabil să admire. Totdeauna el se dădea cu un pas în spate, stătea în umbră, prefera să iasă în pagubă (socială sau literară), decât să se prindă în mărunte, vane frecuşuri locale, în lupte fatalmente imunde. Când în jur mai toţi dădeau din coate, visând cuceriri, expansiuni ale sinelui, în realitate gonflări, lăbărţări fără substanţă, el, dimpotrivă, se retrăgea, se aduna în el însuşi. De aceea nici nu este prea cunoscut în cercurile literare, de aceea un profesor de valoarea lui n-a făcut carieră universitară şi a rămas toată viaţa dascăl de şcoală generală. La un moment dat, l-am întrebat dacă n-ar dori să preia revista „Ramuri” – a refuzat stânjenit. Onestitatea şi delicateţea lui, întreaga lui structură sufletească şi mentală se aflau într-o nepotrivire flagrantă cu spiritul locului - arţăgos, ofensiv, fudul fără temei, contondent, arogant. Uneori aveam impresia că e croit pentru alt univers şi mi-era teamă să nu se facă ţăndări, ca o fiinţă de porţelan care e pusă să se mişte printr-o mulţime ce agită bezmetic lănci şi ghioage. Neîndoios, i-a venit greu să suporte presiunea unui mediu atât de puţin prietenos, anapoda. Avea şi el terapiile lui, ca să reziste. În afară de poezie, se refugia în pictură, liniile, culorile aşezate pe pânză de mâna sa, după o ordine normală, dictată de mintea lui, îl linişteau.
Acum Bucur s-a dus. Moartea nu alege. Sau alege legată la ochi. Pleacă şi cei mai buni. Iar pentru noi, moartea lor înseamnă un început al propriei noastre morţi. Toţi sfârşim prin a eşua, prin a cădea răpuşi la proba aceasta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara