Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
"Pleonasmul legiuit" de Rodica Zafiu


Probabil pentru că a fost normată destul de tîrziu şi nu în temeiul unei autorităţi indiscutabile, ci cu argumente negociate prin lungi şi vii dispute (mai ales ortografice şi lexicale), româna literară n-a suferit o influenţă prea puternică a modelelor raţionaliste de "disciplinare" şi regularizare a limbii. Mai eficiente par a fi fost, în timp, modelele estetice (eufonice), cu seturile lor specifice de valori, orientate către expresivitate şi efecte retorice. Propagate şi banalizate prin şcoală, judecăţile de evaluare asupra limbii au o istorie persistentă, deşi subterană: ele funcţionează fără a mai fi numite, căci toată lumea le ştie şi nimeni nu consideră că mai merită să fie discutate sau analizate. Modelele raţionaliste apără unele forme şi construcţii pentru presupusa lor raţionalitate, economie - după cum condamnă altele pentru lipsa de logică sau eficienţă. De obicei sînt idealizări ale comunicării scrise, artificializate, refuzînd redundanţa, ambiguitatea şi dezordinea oralităţii. în secolul al XVIII-lea, de exemplu, franceza putea fi prezentată ca o limbă "superioară" şi raţională, pentru caracteristica sa de a menţine o ordine a frazei stabilă, în succesiunea logică subiect - verb - obiect (netulburată de impresii şi de pasiuni!).

în istoria lingvisticii româneşti, evaluările unor trăsături ale limbii şi atitudinile normative faţă de ele n-au fost totdeauna doar moderate şi consensuale. O situaţie în prezent necontroversată, în trecut ceva mai discutată, e reprezentată de dublarea pronominală a complementului direct sau indirect (exprimat printr-un substantiv sau un pronume cu formă accentuată: Pe Dan îl caut; îl văd pe el; Mie îmi place; Mi-a zis mie... etc.). Teoriile lingvistice actuale explică fenomenul prin categorii sintactico-pragmatice mai largi (tematizare, dislocare, emfatizare contrastantă, întărire). Tendinţa dublării se regăseşte în grade diferite în alte limbi romanice (spaniolă, portugheză, italiană); în italiană, de pildă, ca fenomen al limbii vorbite, populare, e frecvent utilizată ("A me mi piace"), dar rămîne neagreată de multe gramatici normative.

Gramaticile româneşti de azi descriu în detaliu situaţiile de dublare, disociind între cazurile de obligativitate şi cele de alegere liberă. Şi gramaticile din secolele trecute semnalau fenomenul (Elementa linguae daco-romanae, 1780), dar atitudinile autorilor erau mai clar evaluative şi produceau luări de poziţie foarte diferite între ele. Putem înregistra semnalări exacte, dincolo de pitorescul vechii terminologii gramaticale, ca în Gramatica românească (1822) a lui C. Diaconovici Loga: "de multe ori pronumele dativului în unele închieturi îndoit se pune"; "pronumele Acusativului adeseori pentru mai pătrunzătoare înţeleagere îndoit se pune" (s.n.). Avantajul repetiţiei pentru înţelegere e o justificare stilistico-pragmatică pe care o vom regăsi la mai mulţi dintre autorii vechi. I. Heliade Rădulescu (Gramatica românească, 1828) înregistrează fenomenul în capitolul Sintaxul pronumelui ("hotăraşte-mi mie", îţi încredinţez ţie", "pă el îl va îndrepta" etc.), justificîndu-l ca utilizat "pentru mai multă întărire"; îl descrie, în plus, şi în secţiunea dedicată pleonasmului ca figură retorică: "ca să dea mai multă putere frasului, sau pentru însuşirea limbii, una din părţile ei se repeteşte", ca de exemplu în "ţie-ţi aducem Dumnezeule rugăciunile noastre". E ceea ce Heliade numeşte "pleonasm legiuit", arătîndu-se clar favorabil trăsăturii lingvistice, despre care consideră că "face frasul mai cu putere şi mai frumos". Acestei judecăţi i s-ar putea alătura comentariile la fel de pozitive ale lui Iordache Golescu (Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticeşti, 1840), autor cu deosebire interesat de expresii şi structuri idiomatice, deci receptiv la uzul pragmatic al limbajului, la retorica şi la expresivitatea sa: "Adăugire să zice cînd adăugăm la vorbă cuvinte de prisos, spre mai bună şi mai frumoasă înţelegere şi adeverire, cum cînd zicem: "dă-ne nooă, Doamne!" în loc să zicem "dă-ne, Doamne!".

Exemplul perfect de raţionalizare a limbii - în acord cu proiectul clar formulat de construire a unui registru "înalt", depărtat de "limba de obşte" - , apare la Budai-Deleanu. în dialogul din Dascălul românesc (manuscris circa 1815-1820), autorul îl pune pe dascăl să condamne "acest chip de grăire" ("L-au chemat pre el; mi-au dat mie; te-or mîntui pre tine"), atestat şi în cărţile vechi, dar pe care tradiţia nu-l justifică din punct de vedere logic. La mirarea inocentă a discipolului, care foloseşte spontan dublarea condamnată de maestru (Diacul: "Mie-m pare că aceste să dzic bine româneşte şi nu ştiu, nice am audzit, ca să să dzică într-alt chip"), dascălul ripostează categoric: "Deacă vei cunoaşte regulele gramaticii, însuşi vei precepe că aceste chipuri de vorbă şi dziceri sînt foarte smintite...." (s.n.). E interesant că în scrisul său literar Budai Deleanu nu se îndepărtează prea mult de asemenea principii de raţionalizare a limbii; pare să le aplice, cel puţin în parte, în ţiganiada, cu diferenţe între vorbirea personajelor ("mie aşa-mi pare, vere") şi cea a naratorului ("pe ţigani armează"), cu admitea reluării, dar evitarea anticipării ("te vei mai arăta mie").

Un ecou al disputelor pro şi contra-raţionaliste apare la A. Lambrior, care evocă (în Introducere la Carte de citire, 1882) "repeţirea pronumelor" în limba vremii ("nu o ştia pre ea", "pe mine mă ştie el"), plasînd-o în cadrul mai larg al unei discuţii despre anumite libertăţi ale topicii româneşti. Pentru autor, topica fixă din franceză e de-a dreptul un defect: "Cu toate acestea, cîtă lume n-a admirat propoziţia franţuzească zicînd: ce logică minunată: subiect, predicat şi regim; iaca asta înseamnă limbă perfectă! Pe cînd în realitate este o neiscusinţă a limbei franceze de a-şi lăsa propoziţia ţintuită într-un calup de care nu mai poate scăpa...".