Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Plictiseală generalizată de Liviu Dănceanu


Este astăzi totul în muzică posibil? Unii ar răspunde: din fericire, da; alţii: din păcate, este. Şi unii şi alţii îşi dispută la mustaţă atitudinea, cei care văd jumătatea plină a paharului fiind într-un relativ echilibru cu cei ce văd jumătatea goală. Cineva spunea însă că doar lumea materială se bazează pe echilibru; lumea morală - pe echitate. Echilibrul devine astfel o virtute ursuză şi întunecată, opunându-se formal noţiunii de înţelegere (cu sensul de apropiere întru re-facere). Atunci când optimiştii, pe de o parte, şi pesimiştii, pe de alta, se află în proporţii sensibil egale, vrând-nevrând se instalează o stare de expectativă (dacă nu chiar de perplexitate), o lipsă de reactivitate sine die, proptită pe o lene gregară, ocrotitoarea unui status-que imanent. Este cazul muzicii savante contemporane, în care parcă s-a atins un punct inert graţie blocajului sever de la nivelul acţiunilor dar şi al opţiunilor. Moderniştii şi post-moderniştii se anihilează reciproc, fie prin pacturi de neagresiune (fundamentate pe teama ori ignoranţa faţă de celălalt), fie, dimpotrivă, prin sforăitoare declaraţii de război (născute mai mult din frivolitate şi rutină decât din orgoliu şi credinţă), amintindu-ne de proverbul cu câinele care latră, dar nu muşcă. S-au dus vremurile când, aflaţi în minoritate, moderniştii escaladau varii categorii de experiment sonor, iar conservatorii îşi ocroteau aproape prin orice mijloace procentele obţinute în sondajele de opinie, ca şi timpurile când post-moderniştii, la rândul lor minoritari, îşi încărcau partiturile cu recolte ale unor stiluri şi tehnici de compoziţie muzicală din diverse epoci, şi aceasta sub privirile furibunde ale avangardiştilor, ce atacau din toate părţile în numele insolitului şi noutăţii absolute. Compozitori-peregrini, misionari, conchistadori, exploratori sau pelerini dădeau din coate, făcându-şi loc într-o pădure a tendinţelor şi direcţiilor cu o topologie ce s-a răsfrânt totdeauna în coeficientul de primenire a limbajului muzical. Astăzi suntem martorii unei plictiseli generalizate, unui soi de je m'en fiche-ism funciar, poate ca o supremă replică a indiferenţei, poate ca o formă chiar de laşitate, care vine probabil din aparenţa maladivă a scurtării timpului, ori din monotonia atâtor veacuri de detente şi piruete creatoare. De ani buni peisajul componistic este atât de nivelat, iar orizontul de aşteptare atât de estompat încât nimic semnificativ nu mai pare a fi actual sau virtual. Ori poate că totul este astăzi în muzică posibil?