Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Pluralitatea poeziei eminesciene de Nicolae Manolescu


De la studiul lui Titu Maiorescu din 1889 (şi în definitiv de la ediţia de poezii pe care criticul a întocmit-o în 1883) şi pînă la acel al lui Ion Negoiţescu, în a doua jumătate a secolului XX, Eminescu a fost mereu un anumit Eminescu. Fiecare interpret major al operei sale poetice a văzut în el altceva decît precursorii săi: un Eminescu diferit de cel dinainte. Mai mult: diferenţa, care consta în privilegierea altei laturi a romantismului eminescian, a altei viziuni despre lume şi poezie decît aceea anterioară, s-a bazat, de fiecare dată, pe o incompatibilitate; între cei doi Eminescu succesivi nu era nici o punte, ei se opuneau unul altuia ca doi poeţi care se deosebesc radical.
Maiorescu l-a creat pe poetul antumelor, al unei lirici romantice puternic marcată de clasicism, în forme corecte gramatical şi meticulos elaborate, în care imaginaţia se autocontrolează. Pe Maiorescu nu l-au interesat postumele (dăruite Bibliotecii Academiei, cum se ştie, într-o ladă niciodată deschisă de către critic); în ele era un Eminescu nefinisat, a cărui voinţă nu se impusese pînă la capăt, uneori confuz ideatic şi mai mereu nedisciplinat formal. Ibrăileanu şi Chendi împărtăşeau aceeaşi perspectivă critică şi chiar şi Vianu în eseul din 1926. Descoperirea postumelor (şi publicarea lor, mai ales în ediţia Perpessicius) a schimbat complet acest punct de vedere. Mai întîi Călinescu şi apoi Negoiţescu (îi numesc doar pe cei foarte importanţi) au avut revelaţia unui romantic de o cu totul altă factură, nu aceea, minor clasicistă, mai veche a unui Schiller sau mai nouă a unui Lenau sau Heine, dar aceea major vizionară a lui Hölderlin sau Novalis. O viziune care, în plus, pulveriza formalismul, acurateţea prozodică, fixitatea unor specii, şi umplea cerul liric de jerbe fastuos-incandescente. Nu Eminescu din Luceafărul, ci acela din Memento mori. Şi nu Eminescu al satirelor, eglogelor ori elegiilor, politic, melancolic sau nostaligic, ci acela al uriaşelor poeme neterminate, al fragmentelor de rocă vulcanică în care imaginaţia scapă din chingi, evurile se amestecă, teluricul şi celestul ard laolaltă şi mitul inundă istoria.
Dovadă că la noi a existat de obicei un anumit Eminescu e făcută şi de confiscarea poetului de către diversele ideologii politice. Poetul naţional, acela adică din Doină şi din restul poeziilor reacţionare ca viziune istorică şi deseori xenofobe, a fost revendicat de naţionaliştii de toate culorile, inclusiv de naţional-comunişti. Într-unul din ultimele sale discursuri, Ceauşescu cita din Doina tocmai versurile revoltătoare despre străinii de neam. Cu trei decenii mai devreme, Eminescu era poetul social din Junii corupţi, din Vieaţa sau din prima parte din Împărat şi proletar: comunismul precoce îl prefera celuilalt, considerat moştenire a fascismului. Generaţia mea pe acesta l-a învăţat la şcoală.
Şi mai este ceva: nu numai că fiecare nouă imagine a poetului, care polemiza sau nu cu aceea veche, lăsa pe dinafară, de vreme ce era exclusivistă, numeroase aspecte ale poeziei, dar toate aceste imagini la un loc sînt departe de a ne restitui integralitatea şi varietatea inspiraţiei eminesciene.
Sînt semne (între care un superb articol al lui Mihai Zamfir pe care l-am publicat chiar în România literară) că a venit timpul unei mai bune înţelegeri a pluralităţii poeziei eminesciene. Eminescu al viitorului imediat nu va mai fi un anumit Eminescu, nici acela maiorescian (deşi o revenire la splendoarea formală a antumelor pare a-i atrage pe unii comentatori), nici acela călinescian, împins la limită de Negoiţescu (deşi nu pare să se fi stins de tot focul din măruntaiele marelui romantism eminescian). Va fi, după cît ne este omeneşte cu putinţă a ghici, un Eminescu întreg şi plural, capabil a ne surprinde prin laturi ignorate ale poeziei, nu doar majestuos sau emfatic, dar şi ludic sau bîntuit de jocurile unei fantezii pornografice, nu doar bijutier al versului, dar şi sublim neglijent, în stare de enorme şi comice bîlbe, autor de chinezerii delicate şi de umbre pe pînza vremii, dar şi pamfletar trivial, posesor al tuturor tehnicilor şi schimbîndu-le după plac, în stare de realismul cel mai viguros şi de livrescul cel mai pur, stilizînd arghezian oribilul, sfărîmînd bacovian organele poziei, mitizînd ca Blaga şi evocînd nostalgic ca Pillat, continuîndu-i pe tot poeţii (pe marii naivi ca şi pe micii meşteşugari) din secolul XIX şi anticipîndu-i pe toţi (academizanţi, simbolişti, modernişti, păşunişti) din secolul XX.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara