Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Poeții între ei de Daniel Cristea-Enache

Un cititor foarte bun de literatură, fie ea modernă sau modernistă ori clasică sau clasicistă, autohtonă sau străină, se arată Dan Cristea în Caii lui Ahile și alte eseuri.
Autorul are aici facilitatea asociativă a eseistului (mai cu seamă în primele contribuții din carte, dedicate unor episoade din Iliada, Greciei văzute de Henry Miller și celei privite din unghiul experienței personale), dublată însă de aplicația pe text și de raportarea acestuia la un întreg al unei creații literare: competențe ale criticului și istoricului literar. Mai mult decît atît, se observă interesul pentru biografia unui scriitor sau a altuia, chemată, aceasta, să refacă raportul cu opera, în ambele sensuri. Nu numai că paginile ficționale pot prelua elemente și aspecte biografice, experiențe existențiale înainte de a fi devenit literare; dar și, invers, viața unui artist poate fi impregnată de poezia pe care o scrie (cazul lui M. Ivănescu).
Nu-i mai puțin adevărat că sumarul este „amestecat” și prin aceea că eseuri propriu-zise, scrise încîntător, sînt urmate de studii mai vechi, reluate din volumul Poezia vie (2008). Laolaltă, acestea din urmă (despre poezia lui Dimov, a lui Petre Stoica, a lui M. Ivănescu) dau peste o treime din paginile volumului, ceea ce ar pretinde o reformulare a titlului: Caii lui Ahile și alte eseuri și trei studii republicate.
Dacă e să căutăm numitorul comun, acesta ar putea fi tocmai plăcerea relecturii pe care un cunoscător de literaturăși de poezie o încearcă în avans și în act. Cristea se adresează unor autori – de la T.S. Eliot la cei, români, deja menționați – care pretind o lectură pluralăși avizată, în primul rînd prin conștiința poetică evoluată. Versurile lor se pot citi „în sine”, dar mai ales în contexte poetice și culturale largi, în filiații, descendențe, „interculturalitate stilistică”, într-un continuum de expresie literară în care granițele și distanțele temporale contează mai puțin decît apetența artistului pentru experiențe lirice anterioare. La Eliot, în Tărîmul pustiit, criticul subliniază „întreaga panoramă citațională”, operată modernist; și tot în contribuția cu Fragmente critice despre T.S. Eliot, Cristea citează dintr- un eseu (datat 1920) unde ni se explică felul în care poeții valoroși fură: „Unul dintre cele mai sigure teste e felul în care un poet împrumută. Poeții imaturi imită; poeții maturi fură; poeții slabi strică ceea ce iau, în vreme ce poeții buni transformă ceea ce iau în ceva mai bun ori, cel puțin, în ceva diferit. Poetul bun omogenizează «furtul» într-un tot de simțire care e unic, complet altfel de ceea ce exprimase înainte de a fi însușit; poetul slab îl aruncă de-a valma în ceva care n-are nici o coeziune. Un poet bun va împrumuta, de regulă, de la autori îndepărtați în timp, de la autori scriind într-o limbă străină ori de la unii diferiți de el în ce privește preocupările.” (pp. 45-46).
Dacă poeții non-înseriabili „vampirizează” poeți diferiți pentru a-și spori, paradoxal, originalitatea, tot ei, cel mai adesea, resimt nevoia unei rupturi, a unei fracturi pe orizontala lirică a unei epoci și a unui curent dominant în aceasta. Ei se simt afini cu poeți „vechi”, pe care îi percep ca „noi”; și, dimpotrivă, se văd la o anumită distanță, dacă nu chiar la antipod, față de poeți contemporani ce exprimă întru totul o paradigmă. Și la Dimov, și la Petre Stoica, și la M. Ivănescu, exegetul punctează disidența față de (neo)modernismul din mainstream, din anii ‘60 și ‘70. Dimov recurge la „ingrediente” și modalități „considerate a fi străine de corpul pur liric al poeticii serioase”, iar opțiunea lui pentru „narațiune și descriere, modulate de umor și ironie” e convergentă cu o „pledoarie antilirică și antiesențialistă”, făcută de M. Ivănescu. Un poet atipic, în epoca de dominație a lirismului abstract, a fost neîndoielnic și Petre Stoica, bine fixat de critic în marginalitatea sa asumată creativ: „În anii ‘60 și ‘70, cînd mulți autori lirici din peisajul nostru poetic fac din limbaj obiectul exclusiv al poeziei, Petre Stoica, dimpotrivă, face din obiecte și lucruri uitate limbajul predilect al acesteia. Poetul desacralizează și demitizează «poezia pură», afirmînd întotdeauna prezența, și nu absența omului.” (p. 138).
Exemple de ruptură cu „epoca” (literară, nu socială) pot fi adăugate; și e interesant că inclusiv reprezentanții curentului dominant o vor opera, la un moment dat. Nichita Stănescu cu În dulcele stil clasic face o grefă de modernism într-un corpus liric de la începuturile poeziei românești, iar Sorescu în ciclul La Lilieci își schimbă, pur și simplu, discursul „sorescian”, transparent-parabolic, general-uman, cu unul plin de oralități și specificități. Ca să conchid, poet mare nu este doar cel care „fură” și știe de unde s-o facă; ci și acela capabil să marcheze o diferență în raport cu prezentul literar și cu propriul model deja constituit și impus.
Criticul urmărește, cu atenție și aplicație, modul în care poezia cîștigă din asimilarea, de către ea, a ceea ce nu este considerat poetic. Ruptura devine o adevărată revoluție, categoriile criticii și ale publicului schimbîndu- se sub presiunea modificărilor structurale din interiorul genului poetic. La Eminescu, în Scrisori, Cristea remarcă „estetica avansată prioritar”; cu pătrundere, el disociază între „dezolarea romantică” și „dezgustul” din care iau naștere Scrisorile, cu următorul corolar: „din lehamite, din mînie, din oboseală, din imprecaț ie, din indignare sau din sarcasm” (p. 71). Fără s-o spună în clar, criticul îl citește pe Eminescu ca pe un poet modern, nu ca pe un romantic: „Scrisorile sînt operele eminesciene care se deschid cel mai generos cotidianului, prezentului imediat, peisajului mediocru sau trivial, scenelor de viață mondenă, burgheză (...) ori scenelor de banală «proză amară» a existenței.” (pp. 73-74). Cu Eliot, „poezia își poate extinde cuprinderea spre zone atît de străine ei, la prima vedere” (p. 55); iar cu Dimov, veșnicia însăși va fi „desimbolizată”, „atrasă adică din sfera neînțelesului și a marilor întrebări spre zonele desfășurării vieții curente” (pp. 131-132). În fine, cu Petre Stoica, poezia atinge „un mod superlativ al minusculului, umilului și neînsemnatului” (p. 144), pe o linie în care eu îi văd, de asemenea, pe Arghezi (anterior) și pe Dinescu (ulterior).
În felul acesta experiențele poetice sînt mai ample și mai adînci decît cele lirice, modificînd încontinuu sfera liricului și reîmprospătînd expresia artistică. Confruntați, în fond, cu aceleași probleme, dificultăți și limite, poeții adevărați fac parte dintr-o confrerie ce nu ține cont de distanțele geografice și temporale. Perspectiva din care criticul îi recitește și îi grupează este așadar adecvată.
Altfel scrise sînt eseurile propriuzise din carte, cărora Nicolae Manolescu le-a dedicat, în România literară, cea mai mare parte a cronicii sale. Pe bună dreptate: ele amintesc de cei mai buni eseiști ai noștri și pun în valoare finețea analitică a autorului, erudiția și familiarizarea sa cu capodopere devenite atemporale. Prin ce anume Iliada, de pildă, se recitește și astăzi cu aceeași încîntare, cu toate că distanța față de materia (devenită) literară e atît de mare? Cristea scoate în relief cîteva secvențe din această epopee „aspră” și își încheie primul eseu, cel ce intrăși în titlul volumului, cu acest alineat remarcabil: „În poemul homeric, lacrimile creează o lume a lor, aparte. Cel care plînge uită de ceea ce se află în jurul său, se izolează, într-un fel, de treburile obișnuite ale zilei. Paralizați de durere, caii lui Ahile, Xanthe și Balios, au uitat parcă să mai meargă. E nevoie de intervenția lui Zeus, care suflă putere în genunchii și în inima lor, pentru ca frumoasele animale să se urnească din loc și să poată ajunge astfel la corăbiile grecilor.” (p. 9). Excelente sînt și paginile cu Fărîme din Grecia mea, unde cititorul Iliadei se confruntă cu Grecia „lui”, nu a lui Homer, căutînd și găsind cu „ochii minții” breșe mitologico-poetice în realitatea contemporană.
Cartea de față e a unui critic și eseist într-o bunăși nobilă formă intelectuală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara