Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Poeme cu îngeri (destrăbălaţi) de Nicolae Manolescu

Ajuns astăzi la Opere V (Polirom, 2015), Emil Brumaru a început, cu 45 de ani în urmă, cu volumul, modest intitulat, Versuri, în 1970, pentru care a primit Premiul de Debut al USR, urmat de alte peste douăzeci de culegeri de poezie, majoritatea, nerămase fără ecou în critică. Volumul recent cuprinde poezii scrise în ultimii ani. Ediţia este alcătuită de Luminiţa Corneanu şi se intitulează Crepuscul civil de dimineaţă. E compus din trei cicluri: Rezervaţia naturală de îngeri (titlul, puţin diferit, Rezervaţia de îngeri, al unui volum publicat în 2013, la care au fost adăugate circa o sută de poezii noi), Crepusculul civil de dimineaţă ş i Istoria parfumului, ambele, inedite, cel puţin editorial.

Punctul de plecare al poeziilor de tinereţe este lirica de atmosferă domestică şi provincială a unor Samain, Pillat, Petre Stoica, irigată discret de onirismul românesc de la sfârşitul anilor 1960, dar şi cu îndepărtate copilăriri argheziene, într-un soi de miniaturi lirice, pe jumătate ludice, fără un sens mai profund, dar deseori încântătoare. Odată cu Infernala comedie din 2005, atenţia poetului e absorbită de o gaură neagră: corpul şi sexul femeii. Câteva zeci de sonete dezvăluie deliciile sexualităţii cu o voluptate lexicală atât de pură, încât pare înrudită mai degrabă cu virginitatea decât cu pornografia, deşi poetul nu ocoleşte nici unul din aceste delicii, oricât de inavuabile. Cel mai consistent volum rămâne Rezervaţia de îngeri, reprodus cu adăugiri în Opere V. Ceea ce a urmat, până azi, este sub acest nivel. Manierismul lui Brumaru se apropie în timpul din urmă de performanţele lexicale ale lui Şerban Foarţă, pe care îl concurează, dacă nu în materie de livresc, în orice caz, în materie de jocuri de cuvinte, amintindu-le pe ale lui Apollinaire (numit o dată), cu o virtuozitate fermecătoare, dar oarecum sterilă. Peste unele versuri pluteşte un abur antonpanesc de manele parodiate subtil. E o poezie care nu poate să nu placă, dar minoră.

Rezervaţie de îngeri (pe care n-o citisem când am scris Istoria mică) este cu totul altceva: un Brumaru consistent liric şi original, care îşi păstrează mare parte din notele distinctive de altădată, dar care se umple de o substanţă doar presimţită, ca o virtualitate, înainte. Şi sexualitatea, şi ludicul, şi rostirea verde, şi truculenţa villonescă existau aproape de la început. Ce nu exista era angelismul corupt carnal, care preface multe din poeziile din Rezervaţie în rugăciuni erotice, deopotrivă deşănţate şi diafane, adresate trupului adorat al femeii, ca nişte imnuri în cinstea pielii, pulpelor, sânilor, feselor şi florii celei pline de grele parfumuri care îmbată. Puţini poeţi au mai cântat femeia, şi atât de insistent, în acest registru evlavios carnal, natural şi libidinos:

Ce coapse moi şi pline de păcat
Aveau iubitele-mi de odinioară.
Le-am lins evlavios, le-am adorat,
Le-am frământat în pat ca pe-un aluat,
Viaţa mi-am dat s-o macine la moară
De buci rotunde, grele, cu iz bun,
Precum borcanele umplute cu magiun...

Aceste poeme sunt totodată poeme cu îngeri. Nu aceia strict religioşi de la Vasile Voiculescu. Mai degrabă, aceia echivoci de la Arghezi (Îngerul meu a obosit de-o vreme).

Îngerul lui Brumaru ţine de o specie nouă în poezia noastră: el este un fel de alter ego al poetului („Îngerul tău ce-i însetat şi vrea să-ţi fure/ Plăcerile din urmă, moi şi pure// Şi să se sature pe dânsul, nu pe tine”), deopotrivă de uman-pofticios, sexual şi destrăbălat. Cu suavităţi însă nebănuite. Femeia din carne şi oase se bucură în poezia lui Brumaru de un adevărat cult, iar sexul este o religie la fel de pură ca una spirituală:

Cum ai strivit cu talpa o căpşună,
Ţi-s gleznele acum pline de sânge!
Rochia moale-n falduri ţi se strânge
Şi-ţi aperi de păcate clipa bună
Mustoasă, şiroind de visuri calde.
Pe degete înceţoşezi alene
Inelele, se-apleacă flori înalte
Să-ţi prindă gura fragedă, când geme
Şi-aruncă blasfemii şi rugi smintite
Spre îngeri şi spre diavolii în roată
Lin vânjoliţi în preajmaă-ţi deodată,
Pe care Dumnezeu chiar ţi-i trimite
Să te încerce şi să-ţi pedepsească
Trupul ce dulce poftele îşi cască...

Spune poetul însuşi: „Dragostea noastră este tot ce-am scris./ Un înger mi-a şoptit vorbă cu vorbă”. În Dante este evocată o metamorfoză pe care Călinescu a folosit-o ca metaforă pentru prefacerea spiritualului în material şi viceversa în poezia lui Arghezi: o reptilă care, înghiţindu-şi prada, devine animal, în timp ce animalul înghiţit cade jos sub formă de reptilă. În poeziile cele mai bune ale lui Emil Brumaru, Poetul şi Îngerul cunosc o metamorfoză similară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara