Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
poeme translate prin rune migratoare de Ioan Holban

Horia Zilieru, Exodul cuielor însângerate, Editura Junimea, Iaşi, 2017

plasată în descendenţa expresioniştilor, a stihurilor lui Tudor Arghezi şi codurilor din opera lui Ion Barbu, poezia lui Horia Zilieru din cea mai recentă carte a sa, Exodul cuielor însângerate (Editura Junimea, 2017) este mai aproape de „modelul” barbian din Joc secund, nu doar dedicaţia din primele pagini sugerînd acest fapt – „Magistrului Ion Barbu, această harpă răsfirată pantheonal de ucenicul stihurgos, ploconire!” –, ci, mai ales, formula lirismului care se află în vecinătatea” cifrului”din Riga Crypto şi lapona Enigel; cu un titlu care trimite subtil la jertfa christică şi un subtitlu semnificativ în ordinea poeziei sale, Fantasie eroticoCosmică, Horia Zilieru îşi urmăreşte şi în volumul tipărit de curînd propriul „canon”, stabilit încă în Fulgerul şi cenuşa (1989), cînd căuta „sunetele eleusine”, în scenariile mitologice din cărţile anilor 1990, Roza eternă, Muzeul dragostei, Mirii Paradisului pierdut, cizelat, iată, în forme finale, cu migala orfevrierului, în Manuscrisul de la Înviere (2013) şi, acum, în urmă, în Exodul cuielor însângerate. „A coborî în mit – spune poetul într-un interviu acordat lui Nicolae Busuioc – nu înseamnă deloc a aboli apropierea de real”, dimpotrivă, se însoţeşte cu Hermes Trismegistos, căutînd tainele de dincolo de cele văzute, explorînd calea mitului şi a legendelor din protoistorie; în Manuscrisul de la Înviere, construcţia lirică figura un ziggurat ale cărui trepte/ nivele re-prezintă semne şi simboluri din cele mai diverse mitologii, de la celţi la geţi, pînă la incaşi şi extrem orientali, iar în vîrf, deasupra, unindu-le înţelesurile ascunse, greu de descifrat, crucea de la capătul Golgotei; în volumul tocmai apărut sînt cuiele însîngerate; acolo, poetul rătăcea în vremuri şi locuri biblice, alături de magi ori, truver, bătea la porţile ghintuite ale cetăţilor medievale, (în)cîntînd femeia harpă sau anahoreta; aici, fantasia poetului merge încă mai departe, în mitologia Egiptului antic, unde aduce de pe hărţile stelare ale Astrologului, aflate în piramida de sub gheţurile de pe fundul mării, semne şi simboluri din tot Orientul, de la leoaica din Ninive şi lyra din Nirvana la Salomeea care „dezbracă veşmînt celest”, soldaţi romani în Galateea şi menora, semnul sfînt ebraic, apărînd, cu imnul vedic, fantasmele pieritoare din „sarcofagele adînce”.

S-au scris cărţi, poezie şi „poveşti nemuritoare”, despre „viaţa” zeilor din Olimp; acum, Horia Zilieru scrie un scenariu de teatru liric, în felul aceluia recitat/ cîntat/ jucat în amfiteatrele Eladei, cu „personaje” din mitologia Egiptului antic; protagonişti sînt Thot, zeul misionar şi civilizator, patronul scribilor şi al bibliotecilor şi Astarteea, zeiţa fecundităţii, împărăteasa cerului, ocrotitoarea erosului: „în jilţuri de piatră, triunghi:/ Marele THOTH (sceptic, polar)/ veghind balanţa pe ale cărei/ talgere se află «inima» şi «lyra»/ hieroglifele chemaţilor în/ instanţă: ASTARTEEA (trup tăiat în/ methair) şi SEFIRAH (transmigrant/ aed)/ UN-AMUN (mîntuit de misteriile/ corpului )/ RA (stăpînul a trei tărîmuri:/ pămînt, cer şi meta muntele/ Horeb)/ în calota artizanilor: SCRIPTORUL/ (metahor al metaforei), ASTROLOGUL/ (închis în sine ca un astrolab),/ AMENOFIS (în zale de luptător,/ obsedat între «isor» –/ femeia sfinţenie şi «uk» –/ silita prihănirii)/ corul «pietas»/ pereţii reprezintă/ ruguri arzînd efebi/ şi liberţi” (sala eptagonală a judecăţii). Eroi şi figuranţi, corul, spaţiul de joc atent trasat, într-un decor pe măsura unui scenariu care (re)cheamă figuri mitologice, cu povestea lor, dar nu neapărat aceea din dic- ţionarele de mitologie; astfel, Toth, „sceptic, polar” e, mai degrabă, Theuth, cel pomenit de Platon în Phaidos („Am auzit că în împrejurimile oraşului Naukratis din Egipt, a existat unul dintre zeii străvechi, căruia îi este consacrată o pasă re sfîntă, numită ibis. Numele daimonului însuşi este Theuth. El a inventat numerele şi abacul, geometria şi astronomia, jocul de dame, jocul de zaruri şi de asemenea scrierea”) şi Philebos („Theuth a înţeles că între litere este o relaţie unitară, care conduce totul la o anume unitate. Această relaţie Theuth a numit-o gramatică”), iar Astarteea nu e atît zeiţa supremă a fenicienilor, nici simbolul celest, regina sidonienilor, cinstită de Solomon şi nici „împărăteasa cerului” din Vechiul Testament, ci femeia căreia scribul, „truverul” din sala eptagonală a judecăţii, îi (des)cîntă nouă atribute ale frumuseţii neasemuite: „1. Din quadratura cercului genunchiul/ revendică lacustre osuare/ şi nervul optic le măsoară/ cu tunetul de după fulgerare/ 2. De aur coapse aşteptînd dezmierdul/ reflexelor azil în transmigrare/ revoltă arealul şi-n altare/ exhumă tauri auralul pierdu-l/ 3. Crezum că-i o menadă subt retine/ cînd gura spre omphalos se apleacă/ şi plînsă sieşi lacrima opacă/ cenuşii dă monadele sabine/ 4. Lung şir de măşti imaginează game/ abstrase subtaquatic deviate/ încredinţînd icoane dezgropate/ misterului credinţa, să-i îngame/ 5. Explozii nasc prin transparenţă sînii/ cu texte de pe pietrele tombale/şi însumate turle ogivale/ rotundul scot la apogeul lunii/ 6. Un arctic gît de lebădă de ceară/ declină danţuri legănări mioape/ cît galaxia zborul alb încape/ exodul mistic bolta boreală/ 7. Nocturna coamă deltă orgiastă/ inelele nomade lin le sună/ îngemănînd gavotă cu genună/ chilia mănăstirii c-o Iocastă/ 8. Deasupra aurora se îngînă/ cu zburătoarea Pihis sicomorii/ închinăciune fac urmîndu-şi norii/ tîrînd spre nord necropola păgînă/ 9. Fugar hymericul un arlechin e/ flotila urii-n tabăra barbară/ iar naşterea cu moartea solidară/ le împrumută nopţi şi vizuine”.

Horia Zilieru îşi lucrează poemele (o notă finală ne informează că timpul acestui manuscris a fost un deceniu, „2007-2017”) şi nu se lasă ademenit de cîntecele de sirenă ale „inspiraţiei” şi improvizaţiilor de tot felul, cedînd, însă, cu voluptate jocului de cuvinte, ludicului lexical („cabrera tu cabratelor capride/ le vei întinde alăptînde spice/ din bobul regăsit în piramide”; „rutina criptei decripta tiparul/ scriptore scrib ţi-i numele calvarul”; „la echinocţiu stolnici sateliţii/ feresc de jderul mieii mioriţii”; „Zamolxis milostivul le trimite/ călugăriţa lamură de miere/ cădelniţa cu sare şi răşină/ şi picături de lapte la-nviere/ altoaia viţei viei înflorite/ amărăciunea odrăslind să spere/ la floarea paştei cu lumina lină/ icoana care plînge o Vergină/ «mlădiţă-n floare nobilă tulpină»/ tain bogat litainice litanii”); între poeţii care citesc înainte de a „compune” versuri, Horia Zilieru e printre ultimii mohicani. În consecinţă, cititorul poeziei sale va trebui să lucreze, şi el, în timpul lecturii; nu să urmeze firul cărţilor citite de poet, pentru că acestea sînt, oricum, ţinute la „fondul secret” al bibliotecii borgesiene, ci să (re)construiască în orizontul semnelor şi simbolurilor dominante care jalonează culoarele înguste, întunecoase, misterioase ale unui labirint parcurs într-o „înlănţuire peregrină”, cu texte încifrate translate prin „rune migratoare”; dar la capăt aşteaptă iluminarea, locul luminii şi al iniţierii. Acesta e pariul scrierii/ citirii unei poezii unde totul e semn; cele trei acte ale spectacolului din cartea lui Horia Zilieru – Formă şi loc, Suferinţa formelor, Metamorfoza formelor – sînt identificate cu literele alfabetului elen, iar lexicul adună forme din limbajul poetic eminescian (poetul scrie „vecinic”, „lunei”, „sbucium”, „adînce”, „vergină” etc.), alături de cuvinte cu înţelesul bine ascuns, într-un „azil de limbaje”, în limba nouă veche a mitologiilor indo-europene, adăpostind „zăcîndul gînd încifrat în unghiuri cuie spire/ rutina marmurei să o respire”. Centrul sacru al scenariului ce-i are drept protagonişti pe „actorii stelari” Thot şi pe frumoasa, fatala Astarteea, cartea şi erosul reprezintă, în fond, poezia însăşi; în Verbul ei se află osia lumii pe care o caută Scriptorul şi în rostirea orbului, a aedului – „al doilea orb după Homer” – se iluminează adevărul: în ochiul orb, „necropolă deschisă” şi în vocea sa oarbă sînt, deopotrivă, visul „buchiilor artizane”, paradisul care, acolo, „în formă de bibliotecă pare”, jocul, „theatrul întunerec” cu „festin hlamidă diadem şi mască”, întocmirea spiritului şi trupului care, epuizîndu-şi durata, trec în orbire, în centrul sacru al poeziei, Zeul şi erosul, femeia în care „naşte o Ithacă”, misterul, „ascunsul ca esenţă transverbală”, cuplul erotic (bărbatul, stilul ionic şi femeia, stilul doric, „el – umbra ei de după lumi vergine/ ea – umbra lui memorie uitare”, tăişul styletului care „e bărbatul în putere” şi latul care „e femeia mult mai slabă”, teea şi rah, anima şi animus, „stelară întrupare”), papirusul care, sub veghea lui Toth, îngăduie drumul invers, din Moarte către Naştere, păstrînd răspunsul secret la o întrebare care face diferenţa între cei din sala eptagonală şi spectatorii din preajmă („cunoşti străvechiul punct? atunci e bine/ de nu-1 cunoşti zadarnic este totul”), Geneza: „fals diamant e sit-ul de cărbune/ poate-i femeia An şi Ki bărbatul/ anki ax sexual şi rod etherul/ prin athanori la tunete misteriul/ retrage marea slobozind uscatul”.

Horia Zilieru a plasat, în diverse locuri, tot felul de chei pentru cifrul poeziei sale din Exodul cuielor însângerate; una dintre acestea, poate cea mai importantă, se află în întrebarea unuia dintre personajele teatrului liric, Un-Amun, cel „mîntuit de misteriile corpului”: „mai pot prin rugi versetele talmude/ întoarce matca nouă la sorginte/ cu vlăguitul melos din morminte”. În semnul interogaţiei, ascuns şi el, se găseşte miezul poeziei înalte a lui Horia Zilieru care, cu fiecare, carte, caută neistovit calea magică de întoarcere la sorginte, în matcă, în illo tempore.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara