Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Poezia Celuilalt de Gheorghe Grigurcu

Nume dintre cele mai importante ale generaţiei '60, Ilie Constantin ne înfăţişează acum o scriere cvasisistematică intitulată Scurtă istorie a poeziei române şi apreciată, cu o spirituală reticenţă, drept Primul volum al unui "papirus cu lacune". E o întrunire a unor comentarii închinate unui număr de poeţi socotiţi reprezentativi, avînd punctul de plecare în napoleonianul an 1812, cînd Ion Budai-Deleanu îşi încheia ţiganiada, şi terminate (provizoriu) cu autorii născuţi în anul (pentru noi românii)... republican, 1947. întrucît Ilie Constantin se scuză onest pentru caracterul istoriei "ne-întregi" pe care ne-o oferă, ar fi inoportun să glosăm "lacunele" ori justificarea selecţiei operate, fiind mult mai nimerit să ne ocupăm de lucrarea dată la ora de faţă. Avînd în vedere condiţia preeminentă de poet a lui Ilie Constantin, nu putem a nu remarca din capul locului generozitatea d-sale vădită în faptul că se ocupă, în aproape totalitatea situaţiilor atent şi comprehensiv, de creaţia confraţilor. Un stil protocolar-glacial al persoanei precum şi fineţea de orfevru - simptom al unei mari ambiţii - pe care o învederează textele d-sale lirice ar putea sugera mai curînd distanţa în relaţie cu aportul în domeniu al altora. Şi totuşi nu e aşa. Cu îndreptăţire, Ilie Constantin îşi mărturiseşte "strania, statornica bucurie pe care o simţi faţă de reuşitele celorlalţi, ţinută în frîu de un anume echilibru în aprecierea axiologică". însă mai e ceva. Autorul ţine să ne încredinţeze asupra intenţiei de a-şi transmuta "handicapul" de-a fi el însuşi poet într-un soi de "avantaj". "Aşa ceva e cu putinţă numai dacă poetul, în identitatea sa de critic, reuşeşte să nu se gîndească la propria poezie, vorbind despre alţii". Poate că e uneori cu putinţă doar astfel. Personalitatea autorului Colinei cu demoni e suficient de pregnantă însă, aşa încît, fără a abdica de la principiul acceptării diversităţii, îşi găseşte adesea expresia prin mijlocirea unor opere şi concepţii afine. Ea îşi pune amprenta asupra materiei analizate ori de cîte ori resimte o consonanţă cu aceasta, atît ca motivaţie proprie cît şi ca o adîncire a satisfacţiei de creator resimţite la întîlnirea cu producţia cu care e în măsură a se armoniza lăuntric.
Să luăm în considerare, de pildă, capitolul închinat lui Ştefan Aug. Doinaş. Dacă în anii ^60, critica noastră, încă nu îndeajuns de emancipată de sub povara ideologică pe care a suportat-o preţ de două decenii (nu unul singur, "obsedant", cum a pretins un cunoscut romancier!), era înclinată a aplica unei poezii mai elaborate "unele calificative riscante, precum: "o lirică uscată, conceptuală, lipsită de inefabil etc.", autorul Omului cu compasul îşi precizează poziţia în formule peste care nu s-ar putea trece lesnicios: "în 1966, Ştefan Augustin Doinaş dezvolta unele nuanţate reflecţii asupra poeziei în general, în revista "Familia" din Oradea: ŤPoezia nu e o imagine a realului, ci o replică la real, o construcţie noneuclidiană în verbť. Cu atît mai mult dacă este vorba de o lirică Ťde ideiť - definită într-un răspuns la o anchetă (din acelaşi an) a săptămînalului ŤGazeta literarăť: ŤVorbind în limbaj hegelian, Ideea (deci orice idee) are un comportament dinamic şi dramatic: ea poate fi oricînd eroul unei desfăşurări cvasiepice. Problema este de a nu cădea, pe de o parte, într-o simbolică mecanică, pe de altă parte, într-un conceptualism sec şi lipsit de reliefť". Iar într-un dialog cu Adrian Păunescu, afirma "liniştit": "Există mari poeţi care scriu un lirism antisentimental şi extrem de riguros. Părerea mea este că, în ultimul timp, prea se confundă ţinuta intelectuală cu uscăciunea, lirismul cu bolboroseala informă şi inefabilul cu confuzia verbală". E limpede că Ilie Constantin se putea regăsi în atari reflecţii antidogmatice. Dar d-sa avansează comentînd şi poezia lui Doinaş într-un duh pe deplin cooperant. Dac9ă mai vîrstnicul bard ne propune pe alocuri secvenţe de graţie cosmică, sub durata cărora "totul pare aievea", emulul său percepe natura abstractă a viziunii, epura conţinută în "materialitatea triumfătoare": "Lectorul înţelege însă perfect sensul stihurilor: materia care constituie universul este infinit mai fină, deci mai delicată şi vulnerabilă, decît o concepem noi, în general". Un gust al cunoaşterii "universale", presupunînd procese complexe în conştiinţa şi sensibilitatea poeţilor, îl orientează pe Ilie Constantin şi atunci cînd se ocupă de Cezar Baltag. Este excerptată cu satisfacţie, dintr-un interviu al acestuia din 1971, o profesie de credinţă care sună astfel: "M-am apropiat de folclor şi pentru faptul că, în mod paradoxal, aprofundarea lui contrazice părerea comună despre simplitate. (...) Mi s-a spus atîta că sînt un cerebral, încît am vrut să demonstrez că şi poporul e un cerebral, că şi el e un abstract ". Cu o semnificativă aderenţă apare abordat şi un alt poet din şirul celor "profund instruiţi şi cugetători", Mihai Ursachi, la care "se cuvine să luăm seama la înţelesurile fiecărui cuvînt. Armura de smalţ este învelişul exterior al făpturii sale, cel care-i asigură integritatea durabilă; flanela-înveliş rezistă la toate încercările: Ťflanela pe care am adus-o/ fluturînd ca un steag zdrenţuit în războaie,/ pe care apoi am purtat-o/ cu frenezie pe trupu-mi uscat de hagiuť". în cîteva piese din ciclul Pelerinaj, Constanţa Buzea se arată "fascinată" de cuvîntul cruzime, termen moral pe temeiul căruia se încheagă o penetrantă imagine, evocînd finalul romanului Procesul al lui Kafka, în care eroul principal e condus spre execuţie de doi torţionari: "Poeta se arată pe ea însăşi înaintînd astfel, între un Ťstrăinť care o ţine de braţ şi un Ťînger bătrînť de care se sprijină - diferenţa e de nuanţă, de vreme ce drumul duce, oricum, spre Ťrăscruceať inevitabilă".
Antenele lui Ilie Constantin caută mereu materia congeneră liricii d-sale, cea care-i convine. Adică materia ridicată la puterea reflexivă, aptă de simbol, acroşînd, dincolo de stratul pitorescului, subiectele unei generalităţi. Ion Caraion e supus unei cît se poate de adecvate "lecturi politice", care, în poemul intitulat Trib I, din Cimitirul din stele (1971), devoalează, de sub impresia de claustrare teribilă, un motiv concentraţionar: "Nu există decît pămînt, cer, păsări şi stele; dar un spaţiu în care păsările trec fără să fie zărite şi fără cîntec, în care stelele se tulbură pe traseele lor Ťfără luminăť, poate fi altceva decît o vastă temniţă?" Pe acelaşi portativ al cogitaţiei antito­talitare, Ben Corlaciu "narează orori, dar litotele şi perifrazele lui, veselia foarte suspectă a tonului îi fac ideile suportabile, amuzante în amărăciunea lor, precum în acest distih caricatural şi sfîşietor: Ťiar eu voi sta la mijloc drept, între triumf şi moarte,/ cu un plămîn la Răsărit şi altul la Apusť". în vreme ce A. E. Baconsky, care a domiciliat aproape un an în Berlinul de Vest, trădează aceeaşi tendinţă de radiografiere a fenomenelor obşteşti pentru a detecta spectrele anomaliei într-însele perceptibile. Insulară în mijlocul unui stat comunizat, marea capitală germană e prezentată într-o manieră caricată, tangentă la apocalipsă: "Chiar ideea de corabie în nemişcare, parcă prinsă de gheţurile ideologice ce o strîng, plutea în aerul Berlinului Occidental. Umanitatea adunată pe corabie trăieşte frenetic bogăţia neverosimilă, sărăcia celor nerealizaţi sau abia veniţi din depărtări, agitaţia unui tineret în derută, cu căutări artistice ostentative de tot felul". Explicabil, la Dan Laurenţiu sînt apreciate aceleaşi "elemente de peisaj abstract", emblematic: "ŤEu vin cu dreptul la un cînt universalť, proclamă poetul, conştient că găseşte în acest drept şi sacrificiul suprem. Pentru el, poeţii sînt atleţii care Ťprin lentila durerii/ aruncă suliţa în lumea cealaltăť". Simţindu-se exponenţial, aflat sub veghea unui mare ochi al lucidităţii supreme deschis în haos, autorul Poziţiei aştrilor înalţă, orgolios, "imnuri Omului, condiţiei sale muritoare-nemuritoare (prin memorie), pulberi vii ce încearcă ascensiunea în Paradis". O asemenea abstragere nu e, cum s-ar putea crede, un artificiu clamoros, ci semnul unei vocaţii specifice care antrenează verbul, îi asigură elanul corespondent. Purificat, esenţializat, limbajul se suprapune inspiraţiei precum un mulaj ideal al acesteia. La Şerban Foarţă, "materia verbală este modelată cu o uluitoare înlesnire ce sfidează gravitatea (...), care nu ar putea fi cea a unui bijutier îndîrjit, ci expresia de sine a unui poet inspirat".
Elocvente sînt şi rezervele lui Ilie Constantin, avînd ca obiect derogarea de la condiţia de artă a versificaţiei unor autori ce s-au voit "realist-socialişti", dar nu o dată şi altceva. Purtate prin mîlurile tendinţei de o factură sau alta, productele lor s-au îndepărtat de la darul iniţial, mai mult ori mai puţin consistent, degenerînd în simulacre, deseori de-o factură industrioasă. Despre Maria Banuş: "Cu o tristă destoinicie, scriitoarea a traversat toată întinderea proletcultismului şi a realismului socialist, laolaltă cu alte personalităţi masiv promovate de regimul comunist". La rîndul său, Mihai Beniuc a emis "o lungă serie de culegeri la limita penibilului", "un potop de versificaţii la limita ridicolului". Ceea ce n-ar fi chiar fortuit, întrucît "retorismul" calp al autorului Cîntecelor de pierzanie ar fi conţinut "pierzania" in nuce: "Curînd, a devenit evident că stîngăciile sale stilistice de tinereţe se explicau, în realitate, printr-o neverosimilă lipsă de conştiinţă artistică!" Iar din categoria liricilor şaizecişti e semnalată involuţia lui Ioan Alexandru, care n-a ezitat a opta, după cum se ştie, pentru "angajări" eterogene, mistic-socialiste: "Chiar conţinînd pasaje demne de atenţie, imnele, ce închid mult prea de timpuru poezia lui Ioan Alexandru, sînt aidoma unor interminabile sporovăieli din care vocea lirică nu mai izbuteşte să se facă auzită.(...) Arareori, cîte un fragment se bucură, în treacăt, precum, în origine, pămîntul văzut ca o roză răstignită: ŤPămîntul nu era decît/ Un trandafir în miez de noapte/ Pe crucea liniştii uitatť".
în filigranul analizelor lui Ilie Constantin se află aşadar un ideal al Formei care absoarbe impurităţile şi dizarmoniile de tot soiul, le transfigurează în sensul suveran al Lyrei, "ca o suavă lamentaţie a fiinţei ce se consumă dăruindu-se lumii". "Lamentaţie" la fel dăruitoare în versurile proprii ca şi în comentariul dedicat versurilor Celuilalt, despre care poetul nostru, în majoritatea cazurilor, ar putea spune, cu un alibi moral, "mon semblable, mon frere".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara