Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Poezia şi proza lui Matei Vişniec de Ioan Holban


Pare ciudat şi, oarecum, în afara "cestiei" să scrii despre Matei Vişniec, fără a pronunţa nimic asupra dramaturgiei sale; altfel spus, primul Vişniec - poetul şi prozatorul - s-a supus Cezarului, dramaturgul culegînd laurii, florile, artificiile, succesul. Dar poezia şi proza sa sînt cu atît mai interesante, azi, cu cît ele ar putea părea spaţii literare conexe; şi, apoi, cine şi-ar putea reprima pornirea de a identifica "structuri dramatice" în poezia, din, să zicem, Poeme ulterioare (2000) sau în romanul Cafeneaua Pas-Parol (1992)?
Matei Vişniec plasează acţiunea romanului undeva în Nord (toponomia e, fireşte, convenţională: Valea Albă, Bălţi), pe la sfîrşitul deceniului patru, în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Tema este, însă, de o acută actualitate: soarta intelectualului în vremuri tulburi, condiţia umană prin raportare la o istorie ostilă. Deşi în atmosfera cărţii se pot identifica elemente ale onirismului, aşa cum s-a cristalizat el în opera lui Dumitru Ţepeneag, romanul trimite foarte direct la textura socială şi la o tipologie umană specifice "epocii de aur"; în acest fel, cartea răspunde orizontului de aşteptare al cititorului român de azi care caută mărturia, documentul, adevărul, înţelegerea principiului de funcţionare a mecanismului aberant ce a determinat, în chip decisiv, atît traiul, cît şi viaţa, atît realitatea, cît şi realul unei societăţi în descompunere.
Manase Hamburda, Mihail Iorca, Epaminonda Bucevschi şi ceilalţi intelectuali din micul orăşel de provincie - replică la celebrul tîrg unde se moare - constituie o "Societate a intelectualilor", organizată după tipicul societăţilor masonice, ale cărei obiecte de activitate sînt ofensiva anormalităţii şi conştientizarea primejdiei, a faptului că traiul individului e o stare permanentă de risc. Cum? Mai întîi, prin abolirea modului duplicitar de a gîndi relaţia cu sine şi cu ceilalţi. Duplicitatea e boala care macină fibra omului din acel timp şi acel loc, cancerul care atacă nu doar comportamentul insului, ci, în mod definitiv, chiar intimitatea sa (jurnalul în care literele se amestecă şi ajung să se confunde nu e decît un simbol "literar", construit de poet, al acestei realităţi ce a marcat condiţia umană într-o parte a omenirii). Prozatorul identifică în acest fel de a trăi stigmatul care apasă o întreagă naţiune şi, mai mult, umanitatea, niciodată pregătită pentru a primi adevărul pur şi simplu; "mulţimile - crede personajul lui Matei Vişniec - au nevoie să afle adevărul, dar nu sunt pregătite să-l audă". Istoria recentă a confirmat spusa lui Manase Hamburda, ca, de altfel, toată "ideologia" romanului şi evoluţia umanităţii în spaţiul în care ea se cristalizează. Deşi în stilul în care aglomerează adesea figuri specifice se poate recunoaşte poetul, romanul pune în evidenţă un acut simţ al observaţiei directe şi, mai cu seamă, un ansamblu al intuiţiilor, propriu, mai degrabă, sociologului. Matei Vişniec este interesat de modul funcţionării relaţiei de comunicare dintre puterea totalitară şi "popor": alcoolul, starea festivă şi ordinul sînt "faze" ale acestui tip de comunicare (în plan social, politic, cultural) în care recunoaştem - vorba unui poet din alt timp - chiar miezul unui ev aprins (peste ani, va putea fi vorba, în adevăr, despre Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal): "Orice propoziţie spusă într-o stare festivă devenea idee. Orice discurs, oricît de confuz, ţinut în-tr-o stare festivă se transforma într-un nucleu concentrat de idei, într-o comunicare oraculară, din care mult timp, cei ce au fost de faţă îşi băteau capul să identifice mari adîncimi. Aşadar a doua fază a comunicării trebuia să fie cea festivă, trebuia să provoace o dispoziţie gravă în momentul comunicării pentru ca ideea să prindă şi să încolţească, să roadă şi să acţioneze în conştiinţa celor aleşi. Iar mai tîrziu, cînd atmosfera de profundă responsabilitate se va fi creat, cînd fiecare dintre cei aleşi va fi ajuns la conştiinţă şi convingere, va putea instaura cea de-a treia fază a comunicării, faza desăvîrşită, comunicarea prin ordin". De aici, din acest flux al comunicării dintre dictator şi mulţime, se nasc şi duplicitatea, şi primejdia şi despărţirea realităţii - un acvariu tulbure - de realul care devine coşmar, halucinaţie şi - ce e mai grav - iluzie iresponsabilă: nu doar somnul raţiunii naşte monştri - se spune la un moment dat - ci, poate mai întîi, această iluzie, "datul" intelectualilor sub dictatură: se pun în funcţiune stimulatorii de realitate a căror manifestare stimulează senzaţia de absenţă a dimensiunii temporale.

Interesul textului constă, mai ales, în descrirea spaţiilor de mişcare, în dinamica unui topos care face din Cafeneaua Pas-Parol ceea ce se cheamă un "roman document", receptat astfel poate chiar împotriva primelor intenţii ale autorului; nu atît felul de a gîndi al intelectualului din carte şi nici "soluţiile" proiectate de el impresionează conştiinţa cititorului, cît structura atent explorată a unui univers concentraţionar. Aşadar, nu Manase Hamburda, Epaminonda Bucevschi sau Mihail Iorca se reţin, ci omul care îşi poartă mortul cu el; şi nu oraşul e referentul, ci pensiunea unde personajul trăieşte teribila prezenţă prin absenţă a "mortului", adică a eroului civilizator din locul unde nu se întîmplă nimic şi colecţia de reptile conservate a lui Engster Graţian, un panopticum scufundat în tăcere, ca semn al realului pe care şi-l asumă personajul şi ca simbol al unei umanităţi îngheţate, conservată în stadiul primar al evoluţiei sale. Apoi, pustiirea oraşului (odată cu învierea lugubră a morţilor) şi scufundarea lui în noroi desemnează prăbuşirea unei societăţi în plan moral: adică moartea sa: "Aşa cum oraşul se scufunda insesizabil în carnea moale a animalului care trăia în temeliile oraşului, tot aşa ei se scufundau în iluzia morbidă, distructivă, care stătea la temelia moralei lor. Pentru că morala lor era terminată, depăşită de istorie, învinsă, compromisă, desfiinţată. Viaţa lor morală colcăia de aceleaşi duhuri satanice, de aceeaşi sudoare crudă, maceratoare. Ei, pe dinăuntru, repetau starea de putreziciune din stratul celor cinci, şase metri de pămînt mustos. Se clătinau în acelaşi fel, edificiile lor valorice mureau ca nişte piramide de carton lăsate în ploaie. Toate schelăriile pe care îşi construiseră pînă atunci opinii, consideraţii, teorii se contorsionau, se delăsau în ele însele, treceau dintr-o stare de agregare solidă într-una fluidă, se moleşeau ca nişte bastoane de plastilină. Nici un cuvînt nu mai putea fi clădit pe alt cuvînt, nici o idee nu mai putea fi construită cu acele cuvinte compromise, gîndirea nu mai funcţiona nici ea pentru că toate materiile ei prime, ideile, erau şi ele compromise. Pluteau cu toţii într-o altă carne, de animal aerian, într-o carne mult mai rarefiată însă, animalul care-i înghiţea pe ei era mult mai vast, corpul său era de mărimea unui ocean. Pedeapsa lor cea mai cumplită era aceea că urmau să plutească în derivă, singuri, pe suprafeţe imense de carne fluidă, fără nici o singură şansă de a se regăsi unii cu alţii, de a se întrezări măcar, de la distanţe lungi". Atît şi astfel a fost lumea pe care a părăsit-o Matei Vişniec în 1987 şi pe care romanul său o descrie în speranţa că o va şi vindeca.
Altă dată, poetul însuşi, în textul care deschide Poeme ulterioare (2000), scrie o istorie a omului fără aripi, iese "din propria piele" (a dramaturgului?) pentru "a spune bună ziua rînjind" viitorului chiriaş (poetul? prozatorul?), încearcă, zadarnic, să găseasc diferenţa specifică dintre proprietarul bogat (dramaturgul) şi chiriaşul grăbit (poetul, prozatorul) care nu-şi plăteşte chiria, scuipă de la balcon, aruncă coji de seminţe pe scară, se poartă ireverenţios şi se încălzeşte arzîndu-şi scaunele, rafturile, tapetul. Şi ce face diferenţa dintre ei? Fictivul şi nonficţiunea? Durata, ziua, viaţa omului, cum se vede sau, cu vorba lui Radu Petrescu, ce se vede? Ce mai rămîne după scurgerea sîngelui? Ceremonialul cehovian al fierberii ceaiului (Mă voi aşeza la masa rotundă, Doar peste cîţiva ani)? Mînzul care n-a învăţat să alerge şi călătorul care n-a ajuns la capătul călătoriei (Ziua)? Iată: "Viaţa poetului e o blană albă/ de iepure aşezată pe spatele/ reumatic al vatmanului/ niciodată nu se simte poetul mai singur/ decît faţă în faţă cu tramvaiul care duce la gară/ niciodată poetul nu se simte mai umilit/ decît faţă în faţă cu maşina de tocat carne/ niciodată gura sa nu este mai încleştată/ decît în faţa cireşului înflorit/ poetul gîndeşte ca şi cum/ ar striga după ajutor poetul respiră/ ca şi cum aerul însuşi ar fi un plămîn poetul/ trece pe stradă ca şi cum ar păşi/ pe valurile unui ocean dispărut/ e tîrziu, poetul adoarme în tramvaiul/ care pînă dimineaţa, ocoleşte întruna oraşul" (Viaţa poetului).
Poezia lui Matei Vişniec se adună în jurul a două metafore obsedante; prima e ceea ce poetul numeşte explozia finală (în poeme precum Nu, nu sunt o insectă, Pe aceeaşi pedală, 2 ianuarie). Cea de-a doua metaforă obsedantă e devorarea (înghiţirea, mestecarea, ronţăitul), proprie unei serii de "figuri lirice de o mare originalitate. Spaţiul nu ne permite să insistăm asupra lor. Poate, cu altă ocazie.