Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Poezia lui Şerban Foarţă de Gheorghe Grigurcu


Trei sînt modelele dominante (şi mai mult ori mai puţin exclusiviste!) ale poeziei române din ultimele decenii. Modelul expresionist, cuprinzîndu-i pe liricii şaizecişti, de provenienţă şi inspiraţie rurală, care au împămîntenit orientarea cu pricina, altoind-o pe un trunchi vehement autohton, modelul conceptual, ilustrat de o reflecţie ce a dobîndit carnalitate poetică prin practica unor Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ilie Constantin (anterior de Labiş), modelul ludic, abordat din unghiuri varii de Marin Sorescu, Emil Brumaru, Gabriela Melinescu, dar şi de optzeciştii care, prin fronda, jemanfişismul şi chiar prin intertextualitatea lor, tot de sfera jocului ţin în cea mai mare parte. Paradigme la umbra cărora alte modalităţi creatoare au interesat mai puţin, nefiind, cum ar fi spus G. Ibrăileanu, "selectate" (suprarealismul, poezia cotidianului, a universului mic etc.). Dar şi în cadrul lor s-au produs unele diferenţieri, de natură a institui "mode" şi, implicit, a neglija ceea ce nu e en vogue. De pildă, în categoria ludicului, în centrul atenţei s-a aflat Sorescu, autor al unui amuzament "deschis", popular, precum, din seria anterioară, predecesorul său, avangardistul popular Geo Dumitrescu. La picioarele acestora au fost depuse aproape toate jerbele admiraţiei, marea majoritate a ofrandelor critice, rămînînd prea puţine pentru un alt reprezentant, de soi, al clasei şi anume Şerban Foarţă. La distanţă de nota plebeiană a hazului sorescian, acesta este un homo ludens cu o ţintă aristocratică. El înfăţişează o ascendenţă pretenţioasă, fiind mai apropiat de Macedonski, Adrian Maniu, Ion Barbu (celui din urmă i-a şi consacrat un remarcabil eseu). Ne putem gîndi la o "înălţare" a poetului timişorean, cu balonul, în văzduhurile unui rafinament ultim, de unde - sublimă revanşă! - ludicii de succes obştesc se văd tot mai mici, pînă aproape de dispariţie. Într-atît de mare e deosebirea dintre unul şi ceilalţi...
Prin ce se caracterizează producţia poetică a lui Şerban Foarţă? Printr-o calofilie fanatică, dusă pînă la o delirantă pedanterie. Dacă, aşa cum s-a afirmat (Hermann Helmers: Lyrischer Humor, 1971), umorul e rezultatul genetic al integrării (asimilarea normei) şi al emancipării (critica normei), aci "emanciparea" se produce printr-o părelnică fetişizare a normei. Autorul pare obedient faţă de aceasta pînă-n pînzele albe. "Critica" e învăluită în iluzia manieristă a respectării ei fără crîcnire. O notă aşezată în fruntea volumului dă asigurări de integră supuşenie în faţa literei: "Revăzută şi adăugită, noua ediţie a acestei cărţi (unica, pesemne, de pe terra cu două titluri şi "intrări"), este şi ultima, i. e. definitivă. Ieşită iniţial de sub tipar în 1978, la Litera-n regie proprie, editură în al cărei nume se recunoştea, justificîndu-l, prin textualism, prin gramatologie, cartea încearcă să verifice acum, în anotimpul post-modern şi "moale", structura "tare" (şi perenă?) a unui alt canon estetic (sau, mai curînd, scriitural)". Acelaşi aer de vasalitate îl respiră reproducerea unor articole de dicţionar: BOA s.m. invar. 1. Şarpe tropical, carnivor şi neveninos, lung de cîţiva metri, care-şi ucide prada înainte de a o înghiţi, încolăcindu-se în jurul ei şi sufocînd-o (Boa constrictor). 2. Fîşie lungă de blană sau de pene, purtată altădată de femei în jurul gîtului. - Din fr., lat. boa (Dicţionarul explicativ al limbii române, E. A., 1975). Cu suficientă ironie, poetul simulează un grad zero al intervenţiei d-sale, care s-ar produce cu respectarea întrutotul a canonului filologic. Operaţia deleteră doreşte a trece drept una reconstitutivă. Calambururile reprezintă o astfel de subversiune, de descompunere, cu pretenţia de reedificare: "A Jean Cocteau agent, coque, taud de nos bateaux en papier". Sau în altă variantă: "A Jean Cocteau âges, ans, coqs, taux de nos châteaux de cartes". Ne aflăm pe un teren extrem de lunecos, pe care fiecare sintagmă, fiecare cuvînt, silabă, literă pot, într-o clipă, a-şi schimba înfăţişarea, parcă printr-o hipercorectitudine, printr-o epuizare a scrupulului scriptic. Textul cel mai migălit se arată cel mai primejdios, căci suprafaţa sa crapă, deschizînd abisuri delicios-ameţitoare care-i înghit accepţia primă, care-i relativizează orice accepţie. Din "realismul" maxim al textului, tratat prin prisma unei gramatici exasperate, ţîşnesc fantasmele fanteziei cele mai impenitente: "...cu umbre, lande, doamne în crinolină albă. (În crin, o lină, albă, zadarnică ardoare.) Cu ore, lan de doamne. (În crinolină albă: za darnică, ard oare?) Cu doamne-n voal (ten palid, ovaluri împietrite). Cu doamne-nvoalte ('n palid, - o, valuri împietrite!) Cu doamne nulipare. Cu-n umede rumori eoliene (din insule Hebride, nu Lipare), un evantai de doamne nulipare. Într-un tîrziu fief; regate - norii. (Într-un tîrziu, fie fregate - norii!) Cu nume de rumori eoliene: Aura, Favonia, Zéphyrine. Cu Umbre, lande, doamne în mînă (e o carte). Cu un brelan de doamne în mînă (e o carte), să pierzi la Qui-perd-gagne (şi viceversa) " (Un vis...). Sau: "Rosine, Edith, Alice adore-i/ şalul, eşarpele de lux;/ şalul e şarpele de lux,/ roz, inedit, al Isadorei" (Antistrofă). E un idiom sofisticat, al cărui ţel nu e atît comunicarea, cît disiparea şi ocultarea înţelesului. Dificultăţile propriei sale elaborări formînd mesajul de căpetenie al discursului, ne putem gîndi la o similitudine între faza aurorală a unei limbi şi faza ei finală, somptuoasa-i agonie. Heliade şi latiniştii, cu ai lor monştri lexicali suav-terifici, ce stîrneau hazul ori indignarea contemporanilor, însă pe care-i percepem azi cu o blîndă comprehensiune şi în care vedem nu o dată prefigurările neologistice ale limbii literare ulterioare, s-ar putea cu bucurie regăsi pe o altă buclă a spiralei...
Din această bizară (însă cît de evocatoare!) suprapunere a sfîrşitului cu începutul provine o "copilărie" tîrzie a autorului, o reîntoarcere jucăuşă a d-sale către ceremonialuri naiv-vetuste, către forme defuncte resuscitate de pana sa mult iubitoare de trecut. Versificaţia de album se îmbibă cu preţiozităţi, revenind între noi cu o viaţă inedită, întrucît în venele ei textuale pulsează un sînge angelic, mallarméan: "E scharfes S-ul buclei sale/ într-un album: eden ascuns/ într-un alb. (Umede-n ascuns,/ eşarfe-s.) - S-ul buclei sale// cu, prinse-n şnur lila, scrisori/ vechi - nu făr' de velinuri scumpe ;/ vechi nufăr de velinuri scumpe/ cuprinse-n şnur lila: scrisori.// Ce înger mîntuie-n ev, roza/ din coloritul nul, mai ştiu./ Dincolo, ritul nu-l mai ştiu:/ ce înger mîntuie nevroza// cînd lacrimele-n harpe, trec/ nu sînge ca de nalbe perne?/ Un sînge cade-n alb, - eterne,/ cînd lacrimile-n har, petrec?" (Şase şspre şapteţ holorime sau speranţa de a suprima şnepedepsitţ aerul dintre cuvinte). Cu o nostalgică dispoziţie, poetul-poet acceptă a funcţiona ca un poet-prozator, sub zodia veacului al XIX-lea, în care un Nicolae Filimon, un Ion Ghica, un Al. Odobescu zugrăveau lumea lor într-o concreteţe poroasă, într-o înşiruire de materii capabile a absorbi inefabile efluvii, într-o fantasmagorie a vocabulelor de al căror melos ne îmbătăm pînă azi. Pe o atare filieră, Şerban Foarţă ajunge la asemenea subtile, savuroase exerciţii: "Nu, nu cred, domnule, că poate să existe ceea ce înşivă numeaţi odată, într-o epistolă, "le ciffre des etoffes"; ci nu din cauza, să zicem, a (implicate-ntr-însele cu totul, inseparabile de ele) culorilor avîndu-şi "cheia" lor (după cum şi florile au una), dar întrucît acestea artefacte, trădîndu-şi, uneori, vocaţia, preluînd subit iniţiativa şi devenindu-se ostile, nu pot să aibă decît post eventum : omoruri, suiciduri, catastrofe, semnificaţii proprii (pe lîngă trista faimă de bune, mult prea bune, conducătoare, domnule, de moarte). Numele lor, altminteri, şi, nu o dată, ele înseşi, evocă ţări, cetăţi defuncte, continente, vagi adieri (primă)văratice, persoane (persoane dragi) flori scumpe sau... nimic. (Şi totuşi, a iubi pentru el însuşi, exempt de fetişisme, eresuri, conotaţii, un lenaj, un lenj, un dejalen ; a vedea într-un polog de andrinopol, aidoma unor copii teribili, un semn de rău augur, de "neoguri": prologul unor crîncene istorii; a afirma despre cutare Clitemnestră că este "galeşă şi calmă ca 2 m de mătase albă" (Cf. Tristan Tzara, Oeil); a te încrede-n cînepă, în in; a nu avea încredere în moaruri; a spune că "trocheele sînt stambe" (Cf. M. Eminescu, Cum negustorii din Constantinopol), sau stampe: imprimate/ imprimeuri; a fi aspru şi băţos ca organdiul, - şi tot pe-atîta-n rest, de străveziu; a iubi pentru frumoasele lor nume, atlazul, lastra, belacoasa, buhurul, filendreşul, serasirul; a te mira că nu auzi pe nimeni spunînd că-i place să viseze, în timp ce foarfecile-i intră, cu amploare, într-un cupon de şantung consistent)" (Scrisori şmai mult decîtţ deschise). Şi nu alcătuiesc oare caligramele apollinairiene (vezi pag. 13, 25) o dovadă a năzuinţei artelor de-a se îmbrăţişa una cu alta, id est a sincretismului lor originar?
Aşijderea Şerban Foarţă îşi suprapune nu o dată verbul decantat pînă la o frapantă personalizare cu cel al unor înaintaşi din cinul poeţilor. E o suprapunere pe cît de discretă pe atît de inevitabilă în acest "bulion de cultură" în care ne aflăm. Corzile lirei d-sale filologice emit sunete corespondente unor alte lire, ilustre, precum un omagiu şi totodată precum o regăsire într-un trecut-viitor care-l fascinează pe autorul ce receptează cu destulă indiferenţă prezentul, care, la rîndu-i, nu-l înscrie în cinstirea cuvenită. Iată un ton ce ni-l reaminteşte, în structura-i eliptică, sincopată, pe Ion Barbu: "Cu luare-aminte (pe cînd, seara,/ iatacele-n eşarfe-ncep;/ ea tace leneş; arfe-ncep;/ culoarea minte) (pe cînd seara// alb astru-n cearcăn vînăt, ori/ mărgea-n privirea mea aprinde),/ mărgean, privirea mea, a prinde,/ albastru-ncearcă-n vînători!" (Şase şspre şapteţ holorime sau speranţa de a suprima şnepedepsitţ aerul dintre cuvinte). Sau Macedonski cel al tardivelor rondeluri valsante: "În unduire ca de şarpe/ de pene, umerii ei cad;/ de pe neumerii ei cad,/ în unduire cad, eşarpe.// De vreme ce-am dezvăluit,/ la spuma nopţilor, - în vălu-i/ las spuma nopţilor: învălui,/ devreme, ce-am dezvăluit" (ibidem). Sau o ingenioasă combinaţie Blaga-Barbu: "Aeve-i şarpele-neşarpe./ mult prea învoaltul? (Pinii verzi,/ mult prea în voal.) Tulpinii verzi/ a Evei, şarpele,-n eşarpe// schimbîndu-se, îi dă ocol/ în lente panglici möbusiene;/ în lente, panglici möbusiene,/ schimbîndu-se, îi dă ocol" (ibidem). Sau următoarea combinaţie, Bacovia plus Aragon, în aceeaşi lascivă rotire de vals: "un vals slav rotitor întru slava ta vals/ uşor roşu 'n obraji de atîta efort/ dansezi fals mon amour şi cînţi fals acest vals/ şi eşti greu mon amour ca un lemn ca un mort// rotitor somnolent raz-dva-tri valsu' slav/ obrazul pe umărul tău să mi-l culc/ şi să-ţi spun te iubesc şi să-ţi spun că-ţi sunt sclav/ şi sunt roşu 'n obraji şi uşor ca un fulg/ "cette valse est un vin que j'ai bu dans tes bras" (Cf. Louis Aragon, Elsa-Valse) dansez fals însă nu îţi aud azi reproşul/ te iubesc nu surîde şi nu întreba/ pe-o eşarfă albastră-ţi jur şi pe-un şal roşu" (Scrisori şmai mult decîtţ deschise). Deşi personalitatea tutelară rămîne Mallarmé, în transcendenţa sa eretică, în angelismul său fără îndestulător har, convertit în mistuitor-rece ebuliţie estetă. Acel obsedant Mallarmé, producător - bardul nostru îi reia cuvintele teoretice - al unui "prodigiu de racursiuri şi elanuri, într-o scrisură corporală, un lucru-a cărui redactare ar cere,-n proză dialogată sau descriptivă, lungi perioade: Poemul pur, adică liber de-ntreg tacîmul scriptologic... " (Scrisori şmai mult decîtţ deschise). Sau care îi inspiră asemenea incantaţii ale densităţii programate: "O perlă-aşez în lacră-mi, plînsă/ de ochiu-i vag în cercu-i clar./ Deochiu-i vag. Încercui clar/ (o, Père-Lachaise în lacrămi!), plînsă,// una din urne (e a ei?)/ cu tuberoze,-n aurora/ cu tube roz. E-n aur ora./ Una din urne e a ei. " (Şase şspre şapteţ holorime sau speranţa de a suprima şnepedepsitţ aerul dintre cuvinte). Putem semnala şi ceea ce avem impresia că e o persiflatoare anticipare textualistă - o poezie a poeziei ţesută din firele mărturisirii simbolic-tehnice, în dualitatea revelării obiectului aşa-zicînd tematic şi al obiectului aşa-zicînd meşteşugăresc, coincidente în travaliul de "ţesător" ce le-a dat naştere: "În ceea ce priveşte sfîrşitul Isadorei, ţin, domnule, să vi-l reamintesc: "Une longue echarpe/ Un châle (rouge) qui la detestait"! Pentru că uneia ca ea, mecanicele urzitoare vor fi decis să nu-i ursească un simplu fir uniliniar, fie şi dacă prea-sinuos (cum fu acela al Ariadnei, ce este unisensul însuşi), dar o reţea întreagă, şi anume, cu şase mîini paciente şi integre, şalul (ei) lung, ca o greşeală. E ceea ce, în ocurenţă, fac eu însumi, urzind, bătînd, de-a lungul şi în lat, în strînse, de(n)se linii, o ţesătură
Culegerea de texte de care ne ocupăm stă sub semnul morţii muzelor. Celebrul şal al Isadorei Duncan, care i-a provocat sfîrşitul, îi oferă titlul, după cum o altă inspiratoare eseniniană, Galina Benislavskaya, se vede celebrată postum într-o veritabilă baladă cu ritumuri alegru-macabre: "Cînd amor nu mai e/ ne rămîne sub cer/ o Promenade des Anglais,/ un Hotel Angleterre.// Unii mor cînd vor ei,/ ceilalţi nu-şi cunosc ora;/ pentru blondul Serghei/ moare nu Isadora.// (Să juri, azi, nu-ţi mai cer,/ pe-o eşarfă, un şal/ de un bleu deleter,-/ de un roşu prea pal!)// În decembrie-n trei,/ zi înscrisă cu dalta,/ pentru blondul Serghei/ sinucide-se alta.// După ce a fumat/ un pachet de ţigări/ sub un cer afumat/ ca al negrelor gări,/ mai niznaie la tir/ decît ai lui Denikin,/ într-un vechi cimitir/ moscovit, Vaganikin,/ ea şi-a tras prin rever/ (era mult alb pe cîmpuri)/ şase mici sîmburi/ de revolver.../ ...Dreapta, nesigură/ (mult alb/ pe case):/ pentru o singură/ inimă, şase;/ pentru o inimă singură, şase.// Eu, să juri, n-am să-ţi cer,/ pe-un pachet de ţigări/ Mozaic, sub un cer/ ca al negrelor gări!// Unii mor cînd vor ei,/ alţii, cînd bate ora;/ unii mor ca Serghei,/ ceilalţi, ca Isadora.// Nu mi-i gîndu' la ei./ Ci la Ea. (Mă asculţi?)/ Unii mor cînd vor ei./ Ceilalţi, nu. - Cei mai mulţi" (Postludiu: Tretievo Dekabria 1926). Să fie o aluzie la pieirea (sinuciderea) poeziei însăşi, ajunsă la o situaţie-limită? La o voluptuoasă sleire a sa prin alexandrinism? Nu e cu neputinţă, ba chiar e probabil, indiferent de intenţionalitatea autorului. Căci tentativa d-sale de regenerare savantă a textului ce-şi asumă suprasaturaţia e una deznădăjduită, în minuţiozitatea-i elegiacă exhibînd o incredulitate crepusculară care simulează zorii. Recursul la text ca la un obiect, ca la "un pensum infinit (ceea ce înseamnă, latineşte, "cîtul de lînă ce-i datoare să-l toarcă, într-o zi, o sclavă", - cu care, ca - textieri -, ca textor-i, aducem, iată cel mai mult! ", nu e decît o încercare anteică, id est de recăpătare a forţelor lăuntric irosite. În opoziţie cu suprarealismul, şi acesta un anteism crispat, străduindu-se a pune la contribuţie resursele abisalului, am putea denumi modalitatea lui Şerban Foarţă un hiperrealism (textualist, gramatical), ceea ce constituie, chiar datorită sterilităţii asumate, o continuitate legitimă a creaţiei.
Şerban Foarţă: Şalul, eşarpele Isadorei; Şalul e şarpele Isadorei, Ed. Brumar, Timişoara, 1999, 62 pag, preţ nemenţionat.