Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Poezia lui Ilie Constantin de Gheorghe Grigurcu


Putem desluşi cu suficientă uşurinţă în poezia lui Ilie Constantin o atracţie-repulsie faţă de materie. Arghezian sub acest raport (însă fără nici o înrîurire formală), autorul Fiarei trăieşte drama unui concret acaparant ce ajunge a se îndoi de sine, provocînd o similară îndoială a spiritului. Criza concretului e şi criza spiritului, împovărînd o fiinţă scindată care se apropie şi totodată ia distanţe de ea însăşi, care zadarnic năzuieşte la o unitate fatalmente refuzată. Fiinţă plină în aceeaşi măsură de abstracţia zărilor şi de concretul lucrurilor: „Văzduhul umblă, apa stă de veghe,/ totul e patimă şi nepereche;/ un dor de Unul infinit mă-ncarcă,/ sînt plin de zări şi lucruri ca o arcă” (Plata luntraşului). Cumpăna delicată nu se poate menţine, întrucît aviditatea faţă de „lucruri” se autodenunţă, acordînd preeminenţă „golului” spiritual, fără ca totuşi acesta din urmă să-şi proclame consecinţele ultime, anihilante: „O lăcomie sînt prin lucruri,/ un gol subit cerînd adăugire,/ în drumul spre nisip, sînt un prilej/ ogolioasei vieţi, inel deschis prin solul lumii/ prin care fug răgazuri lacome” (Răgaz). Evident, „sufletul” (anima) doreşte a evada din temniţa carnală, a se înălţa către siderele lui animus: „Iată în carne sufletul cum arde/ din cupa ei dorindu-se afară./ Şi zilele se spulberă departe/ spre stele, cu o flacără amară.// De unde, cum, de ce mă căutară/ aceste patimi şi aceste arte?/ Rămîne doar cenuşă dintr-o carte/ pe fluviu risipită, într-o vară.// Rămîne pas de anotimpuri lente,/ umblînd pe zările indiferente,/ şi vis, şi-un nume tulbure-n memorii.// Eu sufletul mi-l văd cu lungă pace/ cum din răgazul orei se desface/ cum se despart la dunga nopţii zorii” (Plata luntraşului). Dar situaţia nu e deloc simplă în cîmpul unei structuri duale, care se exprimă la modul unei dialectici cosmice, prin succesive înaintări şi retrageri faţă de materia ce alcătuieşte mediul proxim ca şi setul curent de referinţe (inclusiv autoscopice) ale fiinţei. După cum s-a spus, materia e un mit primordial. Apare explicabilă, prin urmare, obsesia ei, într-o perspectivă ce se vrea esenţializată, ai cărei piloni sînt apa şi ţărmul, id est, conform lui Bachelard, elementul feminin şi cel masculin, elemente contrastante, cel dintîi propice visului prin fluiditatea sa, cel de-al doilea (pămîntul) avînd, după cum se rosteşte autorul francez, o formă „atît de sesizabilă, atît de evidentă, atît de reală”, încît n-ar putea întruchipa o „reverie” privitoare la „intimitatea materiei”: „Nu există decît apa şi ţărmul./ Ele se întind pretutindeni ca o mirare,/ în vîrful muntelui răsună valuri,/ în peştera de taină plajele se năpustesc./ Omul desparte de la începuturi uscatul de apă,/ pămîntul tare se întinde în faţa lui,/ din spate vine îndurarea mării” (Arca). Favorabilă expresiei unei stări tensionale, această simplificare schematică sugerează şi o decepţie produsă de un existenţial apăsător prin exactităţi, prin certitudini, tinzînd spre „vagul” consolator, spre „uitarea” absolutorie: „Forme de spumă se-alungă, fantome de nave,/ proiecţii de păsări, foştii delfini./ Doar atît îmi rămîne? Doar linia vagă/ a încovoierii de ceruri peste trecut?/ Mă întreb, şi capul îmi cade în piept,/ revin la uscat, viaţa mi-o îndemn să se ducă pe paşi./ Merg cu marea pe urme, căci se aude/ veşnic alături şi în spate foşnetul de mîngîieri al uitării” (ibidem). E clar că uscatul apare suspectat ca o obligaţie absconsă, iar marea e îmbrăţişată ca un liman al izbăvirii...

Dar pînă la urmă nici unul din elementele fundamentale ale lumii (apă, aer, foc, pămînt) nu-l satisface pe bardul care oscilează între peisajul fizic şi suferinţa eului său imponderabil. Pămîntul se mărunţeşte, se preface în praful care „tot creşte-n cenuşa vieţii purtată cîndva de puternica undă”, aerul e asemuit cu un „înec”, focul arde fiinţa „pe dinăuntru”, ajungînd o „văpaie rece” şi chiar apa capătă înfăţişarea unui hoit: „Din albia fluviului se înalţă vîrtejuri/ de praf; nu privi, nu privi/ cadavrul acestui fluviu!” (Uitare). Contemplarea prăbuşirii universale – o delectatio morosa – se condensează în imaginea demoniei, alegorie a decepţiilor şi angoaselor ce se prezintă într-o manieră terifiant-amuzantă. Însă demonii ce bîntuie conştiinţa poetului (şi aci caricatura vizionară îşi resoarbe ironia), nu se livrează văzului, rămînînd invizibili, inomabili: „Cum mi se-arată fără de vină/ demonii negri de pe colină!/ Tace oraşul, ora-i pustie,/ nimeni pe cale se-alătură mie,/ de pe coline pînă sub stele/ demoni visează sub genele mele.// Oare doar mie mi se arată/ neamul lor, veşnic fără de pată?/ Eu doar sînt martorul tristelor ginte/ de care soarele se dezminte?// Fiu al amurgului sînt, şi mă bate/ lungul vacarm de singurătate/ în care toate ţipă spre mine/ şi tac doar demonii de pe coline.// Trupul lor însă nu-i spre vedere,/ suflul lor arde lumea de sfere,/ şi-i contemplarea pieire lină/ a nenumiţilor de pe colină” (Coline cu demoni). Aşadar materiei nu i se acordă ultimul cuvînt. Puterea sa malefică trece într-o fantasmă.

Depăşind trama oarecum demonstrativă, cu protuberanţe ideatice, a discursului său, autorul Desprinderii de ţărm îşi dezvăluie, la un moment dat, sub egida ei, o faţă mai nemijlocit confesivă, empirică, precum o detentă. Hăţurile angajării conceptuale slăbesc, un anume firesc revine la drepturile sale, operaţia carteziană cedează pasul derulării spectacolului habitual al trăirilor, parcă spre a răspunde observaţiei lui Bachelard, după care „un adevărat poet” doreşte ca „imaginaţia să fie o călătorie”. Imaginarului cosmic i se substituie un imaginar al „călătoriei poetului prin lume”, cu astfel de adnotări: „Sub greutatea întunericului, focul/ se retrăgea în crengile ude./ Dinspre zidul neîntrerupt al porumbului/ venea frig şi o nelinişte/ pătrunsă de foşnete şi alunecări,/ şi zidul mereu mai înalt/ se apropia, împingîndu-ne/ spre ochii, şi ei neliniştiţi, ai focului.// Dar pe-aproape se auziră caii păscînd;/ cîmpia se înclina ca un leagăn. Cînd unul din cai sărea stîngaci/ pe împiedicatele picioare dinainte,// Prin sfîşierea zorilor, prin flăcările/ ce pierdeau treptat lumina/ pînă ce ajunseră a fi doar culori/ de podoabă ale zilei,/ zărirăm caii, şi toţi alergarăm/ să le îmbrăţişăm capetele osoase/ cu ochi tulburători./ Iar ei, surprinşi,/ se smulgeau din îmbrăţişare, clătinîndu-ne” (Copiii-păstori). Starea de tihnă pogoară asupra convulsionatelor reliefuri. O duioasă lentoare, o recuperatoare somnolenţă, o benefică solaritate par a purifica orizontul cotidian: „Apune luna, e o ceaţă-n lucruri,/ un început prin arbori,/ de parcă lumea e-nvelită toată/ de o pînză visătoare, acoperind statui/ ce nu-s desprinse pe deplin din piatră.// O, sfîşierea zorilor, duioasa/ alunecare a nopţii spre apus:/ văzduhul e confuz pe zbaterile somnoroase/ de gene şi de aripi.// Soarele suie roşu peste lume/ şi trage orizontul din adîncuri” (Apune luna). Să însemne acestea o reconciliere a poetului cu universul? Un soi de exorcizare printr-un ritual al lirismului aderent la materialităţile respinse? Ne e teamă că nu e aşa. Ofensiva împotriva materiei îşi schimbă pe alocuri strategia, nu şi ţinta. Chiar dacă nu mai sînt vituperate „limitele care izbesc”, „rămînerea pe cruce”, strigătul care îneacă „surparea-n goluri”, „lacrima necruţătoare”, adică acea recuzită (melo)dramatică a lui homo patiens, rămîne statornică năzuinţa către divorţul de materie. Năzuinţă potenţată (oarecum sensibilizată, umanizată) în urma armistiţiului cu lumea fenomenală. Irealizarea începe cu propria alcătuire somatică a făpturii auctoriale: „Prin anotimp străin, la ceasul/ cînd aburi ca sudoarea curg pe zidurile lumii,/ vîrtej ţîşnit sub pasul meu de frunze/ asurzitor învăluindu-mă./ Cu ochii închişi, oprit în spaima tandră/ eu am rămas cu haita-n răsucire:/ limbi roşii, boturi în ocol, şi rug/ suind pe căi de fum spre cer.// Neaşteptată, repede pierită, fericită/ mînie a văzduhului!/ Ca dintr-un val m-am reîntors,/ o frunză de rugină/ căzu de-a lungul degetelor şi ele n-o opriră.// Şi mîinile mi le-am privit, de parcă/ atunci întîia oară le-aş fi văzut;/ privirea se adîncea uimită în ţesuturi./ Şi un singur gînd în mine se rosti:/ «Ce săracă alcătuire, cîtă iluzie! iluzie!»”. (Alcătuirea). Un văl al orbirii eliberatoare se întinde asupra priveliştilor: „Nu văd nimic, peştera cerului e stinsă./ Aud cum umblă apa.// M-am aplecat adînc pe rîu şi tot nu-l văd:/ e apa doar un strat al întunericului?/ Mă încovoi asemeni unui pod nesigur,/ o, nu pe mine vreau să mă zăresc/ ci rîul însuşi” (Celălalt). Abdicînd de la prerogativele-i legate de aspecte şi funcţionalităţi precise, eul se dizolvă în „marele”, omnipotentul „Vag”: „Sub semnul marelui Vag, viaţa mea în noiembrie./ Marele Vag e în mine, cutreierîndu-mă/ cum umbra nemişcată ce-o arunc/ pe lac e străbătută de un peşte./ Peşte cu goana scurtă/ – atît de leneş şi de grabnic încheiate/ zvîcniri, că nu ies niciodată/ din laturile umbrei mele.” (Febră).

Pulverizate, înfăţişările vieţii se risipesc, se adîncesc în nefiinţa trecutului devenit ficţiune metaforizantă: „Absenţă a timpului pe un ţărm de fluviu oprit./ Şi praful tot creşte se spulberă/ cenuşă a vieţii purtată cîndva de puternica undă./ Ne scufundăm în uitare/ şi lacrimi de pulbere curg/ din foştii noştri ochi pe fostele chipuri” (Uitare). Solitar „în pustiul raţiunii”, ţipînd pentru a se sprijini „de zările genunii”, poetul îşi rememorează viaţa populată „de-acele spectre vagi/ cu visul lor bizar de a fi” (Piramida). Spre a mărturisi compasional: „Mi-a fost milă/ de atîta rîvnă de a fi” (ibidem). „Rîvnă” semnificînd la Ilie Constantin un efort nedus pînă la capăt, torturant însă nefinalizat, căci se cuvine să recunoaştem că repudierea materiei e sub pana sa mai mult un „vis înalt” decît o realitate moral-lirică. Avînd rădăcini comune cu Arghezi şi Voiculescu, autorul Fiarei rămîne un teluric convertit la abstragere şi organizare, un artifex realizat prin ambiţioase decantări. Lupta sa cu materia rămîne indecisă în fondul său vizionar, compensată fiind de acurateţea scriiturii cristalizate.

Prin armonia sa scriptică, prin severitatea ordonării geometrizante a verbului şi prin lumina limpidă, casantă emanată de acesta, lirica lui Ilie Constantin se vădeşte mai apropiată totuşi de creaţia unor Alexandru Philippide sau Ştefan Aug. Doinaş. Stilată şi supravegheată în dezolarea sa, pe cît de ireversibilă pe atît de expresiv filtrată, această producţie transformă execuţia materiei pe eşafodul vizionar într-un act elegant. Ilie Constantin e unul din poeţii români reprezentativi de azi, undeva la mijloc (un mijloc privilegiat), pentru a-l contextualiza şi prin „generaţia” d-sale, între şaizeciştii patetismului învolburat, nu o dată pletorici, şi cei mai puţin acreditaţi din rîndul lor, cu un scrupul de adîncire graţie disciplinei estetice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara