Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Poezia tradiţională şi evul nostru eretic de Răzvan Voncu

Ion Horea, Cât a trecut, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2015, 97 pag.

Într-o literatură mai civilizată, volumul Cât a trecut, cel mai recent din întinsa creaţie a lui Ion Horea (care începe cu volumul Poezii, din 1956), nu ar fi trecut neobservat. În fond, aparţine unui poet demult consacrat, cu o operă fixată în istoria literaturii şi cu un univers artistic bine conturat, situat în altă convenţie decât cea în vigoare astăzi. Tocmai contrastul creează necesitatea analizei.

Dincolo de acestea, conţinutul propriu-zis al plachetei merită mai mult decât o privire binevoitoare, chiar dacă Ion Horea nu şi-a propus, aparent, decât să ne ofere o carte de poezie adevărată, adică autentică în sentiment şi impecabil lucrată în formă. Cu toată amenitatea funciară a poetului, viziunea sa s-a schimbat, totuşi, în ultimii ani. Fără să-i fi alterat formula (nici rafinamentul prozodic, de altminteri), trecerea timpului a întunecat bucolicul şi a colorat universul tradiţional în tonuri cenuşii, de oboseală existenţială. Simbolistica drumului, care apare în inventarul lui Ion Horea la jumătatea anilor ’60, s-a mutat şi ea, între timp, din planul cunoaşterii în cel al ontologiei.

Există poeţi care nu pot crea decât pe un teritoriu gol, de ei inventat, şi poeţi care nu au complexe în a se instala, cum s-ar spune, în vatra satului. Ion Horea, unul dintre ultimii reprezentanţi ai generaţiei care a debutat în „obsedantul deceniu”, face parte din cea de-a doua categorie. „Necăutător de originalitate pur exterioară”, cum îl caracterizează Dumitru Micu, el îşi extrage esenţele din universaliile poeziei: pământul şi fructele sale, universul casei ţărăneşti, animalele acesteia, pomii, sentimentul cosmic al timpului şi, nu în ultimul rând, meditaţia asupra poeziei. Toate acestea se află şi în Cât a trecut, lipsite, însă, de jubilaţia în care erau învăluite în urmă cu câteva decenii şi puse sub semnul trecerii inexorabile a timpului.

Volumul este alcătuit din două cicluri distincte ca modalitate, O samă de rondeluri şi, respectiv, Cât a trecut. Interesant – căci ne atrage atenţia asupra travaliului din spatele discursului – este faptul că titlul celui de-al doilea ciclu este ecoul unui poem din primul. Semn că, dincolo de diferenţele prozodice, există o unitate de fond a plachetei, care nu este dată de recuzită, imagerie sau atmosferă, ci de viziune.

Rondelurile nu sunt defel o noutate în poezia lui Ion Horea. Ele sunt prezente în toate etapele sale de creaţie, culminând cu volumul Măslinul lui Platon (1977). În Cât a trecut, ciclul O samă de rondeluri, este o revenire şi, în acelaşi timp, o rescriere, în altă cheie. Ordinea lumii, cea care îl lega pe poet de pământul natal şi de cerul spiritualităţii tradiţionale, s-a tulburat definitiv, făcându-l să nu mai recunoască, uneori, nimic din universul său electiv. Nici măcar pe sine însuşi: „Trecut prin anii tăi anoşti,/ Bătrân, cu sufletul de iască,/ Ajungi să nu te mai cunoşti/ Şi-un gol în faţa ta se cască”. Sentimentul deşertăciunii universale îl face să îşi ia în răspăr, subtil şi aluziv, chiar propria creaţie mai veche: „Eu sunt la voi trimis de sciţi/ Ziceam, şi timpul meu aşteptu-l,/ Şi ei credeau, şi neclintiţi,/ Mă mai rugau să mai repetu-l.// În balamuc, între smintiţi”. Deşi întâlnim şi poeme neatinse de această întunecare a viziunii – de pildă, splendidul Cum stupii nu pot să urle –, singurul rest de certitudine poetul îl află doar în poezie: „Prin viaţa asta dulce şi amară,/ Norocul tău că n-ai ajuns uituc/ Şi tot mai afli céva-n călimară.../ Şi totuşi, totuşi, singur ca un cuc,// N-ai fost de mult prin lume şi prin ţară”.

Cel de-al doilea ciclu începe cu un poem formidabil, Remember, care, diferit ca formulă prozodică de tot restul cărţii, este cheia lui de boltă. Cu numeroase poezii intitulate identic (Ritual, Filă de jurnal, Sonet), această parte a doua a volumului are un caracter mai pronunţat afectiv. Poetul interiorizează şi metabolizează dezordinea cosmică şi disoluţia universului său referenţial, pe care le preschimbă în texte care au, adesea, calitatea unor psalmi: „Dintr-un potir, crezând c-o să mă vindeci,/ Lângă altar, în posturi şi dumineci,/ Mi-ai dăruit şi mie-acele porţii...// Şi totuşi, calea mea şi mântuirea/ Nu duc nicicând, nicicum şi nicăirea,/ Lăsat cum sunt, din veci, în grija morţii.” Îndoiala, dezamăgirea, deziluzia sunt rareori compensate de bucuria poeziei, privită, însă, nu ca mântuire, ci doar ca panaceu. Sau penitenţă. O poezie frumoasă şi, în acelaşi timp, tulburătoare şi un volum care depune mărturie că se poate scrie poezie tradiţională de înalt nivel şi în evul nostru eretic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara