Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Carmen Firan

Sfârşitul în Varanasi

I
nu există dispariţii şi nici despărţiri
doar rătăciri ale minţii
tot ce rămâne după ce nu mai rămâne nimic
e sufletul pulverizat în aer şi ziduri
nefiinţa la fel de iluzorie ca şi trupul

II
Acolo unde cele începute nu vor fi nicicând terminate
Unde soarele iese din Gange pe scut
Unde pământul se învârteşte pe loc
Sub cocoaşa secată a vacii de foc
Acolo idolii se odihnesc la soare tihnit
Împart eternitatea în cupe mici de culoarea şofranului
Încurcă trupuri şi schimbă sufletele între ele
Ziua se joacă de-a moartea cu răbdare ironică
Şi o iau de la capăt spre asfinţit.

III
Promisiunea morţii amânată
Epave agonizând
Pe treptele Iadului
Cu faţă de sfânt înfometat

Mocneşte focul pe rug
Aprins de bărbaţi fără vârstă
Distrugătorul suflă cenuşa unei fete
Pe o aripă de albină

De sus, doar rânjetul corbilor
Iluzia morţii din urmă
IV

Trupuri descărnate intrând şi ieşind din mama Gange
Raiul şi curăţătoria aleşilor
Rufele se bat de pietre şi se întind la soare
Pe cea mai veche bucată de pământ
Râvnită şi respingătoare
Leproşi, cerşetori, vânzători de noroc, asceţi cu chipul vopsit,
Balegă de vacă, iluzii de praf, palate părăsite de nisip
Maimuţe ridate agăţându-se de ruine sar din nimic în nimic
Biciclete, ricşe, pânze înfăşurate mimând corpuri gata cremate
Trec prin ochiul mitralierei ruginite sprijinită de singurul gardian
În poarta oraşului jinduit
Talăngi şi clopote, claxoane, hohotul Shivei hrănit
De la răsărit la apus cu uleiuri şi petale carnale
Lustragii de sandale şi tălpi jupuite, câini hămesiţi
Bărbaţi urinând de mii de ani pe marginea aceluiaşi drum
Burduşit cu vieţi fără număr reîntrupate
Cuceritorii au fugit învinşi
Nu e umilinţă mai mare decât fericirea condamnaţilor
Aşezându-şi tăcuţi suferinţa la rând
În aşteptarea focului doar pentru a lua-o de la început

Putrefacţia purităţii şi puritatea putrefacţiei
Pe Himalaia urlă zăpada cu palmele împreunate

V
Cât din noi a fost dat întâmplării
Şi cât erorii ţintite
Care respiraţie îşi poate alege trupul
Când tot ce se vede printr-o gaură în cer
Sunt trepte albe egale
Coastele zeului trăgându-şi resemnarea prin deşert
Pelerini sorbind din copita sfântă
Apa unui imperiu străin

VI
Ne vom întoarce aici nevăzuţi
Pe aripa unei gâze
Sau în piele de şarpe
Ne vom desfăşura cearşafurile tăcuţi
Şi din încheieturi ne vor ţâşni lotuşi
Cu gât subţire
Mişcându-ne lumea de sus
Cât să ajungem cu tălpile în apus
Nici cer nici pământ
Nici om nici pasăre
Doar viaţă mărunţită pe o tavă
Din care zei cinici
Gustă şi scuipă pe rând.

VII
Nu mai ştiu ce e ruşinea
nici umilinţa de a avea nu doar gânduri
ci şi trupul acesta spre care degetul zeului
arată profesional punctele vulnerabile
cine ar crede că poemele se scriu cu aceeaşi mână
care aşază pe giulgiu flori galbene, boabe de orez
bucăţi de cuvinte rămase netrăite
Distrugătorul e mare amator de culori şi vopsele
stă cu picioarele încrucişate şi se joacă
peste capetele plecate cu o baghetă de os
prinde sufletul morţilor din zbor
le suge moleculele şi ţi le suflă în încheieturi
ca pe nişte forme rotunde de ceaţă
în cautare de vehicule spre a le purta
etern transparenţa

VIII
Trecerea noastră pe aici
nu e decât o repetiţie
pentru Marea Călătorie
în care amândoi vom zbura pe spate
cu ochii măriţi de cât a fost
să învăţăm prea târziu
şi mâinile împreunate
ca şi cum ne-am fi trăit viaţa
în altă parte
şi am fi venit aici
doar să împraştiem cenuşa. n

India, 2008

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara