Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Poezii:
Poezie de Teodor Dună


mori liniştit

mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află. mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult. e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântări cu gura plină de nisip.

şi cobori, mai jos de râsul tău, mai jos de ape

şi pentru ca totul să fie foarte frumos

cineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti.

nu te opreşti şi ninsele crizanteme nicăieri

nu le mai duci şi cu cât înaintezi,

casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,

apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma ta

şi câteva oarbe se apropie de tine

zic o, iată, un cadavru,

apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir

şi nimeni nu află

şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard, o fată trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasă că te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară, duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu află şi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund

într-un un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva. cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta, şi întreaga lume arde,

doar tu continui să mergi

şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.

şi drumul se rupe, nu te opreşti,

totul arde în jur, şi tu mergi liniştit,

tot cobori, cu un câine, şi nimeni nu află.
implorând, aşa, cu genunchii înveliţi în nori,

să apuce cineva capătul sforii.

şi eu sus, sus şi uşor, văd deodată limpede

că nu un copil ţine capătul sforii,

ci, din păcate, din nefericire, de piciorul unui mort

proaspăt, unui mort parfumat e legată sfoara.

şi chiar ieşind din nori, îmbrăcat ca pentru o zi de primăvară, am început cu frică să dau din mâini,

din picioare. apoi am prins să rod sfoara care mă ţine atât de legat.

şi tot urcam, trecusem de aer, trecusem

de rămăşiţele aerului

şi eu rodeam funia, plutind prin ceruri

îmbrăcat ca pentru o zi de primăvară şi cu furie

rodeam

funia şi ea deloc nu se subţia.

chiar şi când îmi suflecam pantalonii în ţărâna lunii,

eu rodeam sfoara.

lângă stelele care se stingeau ca stropite cu apă, eu rodeam sfoara. înotând printre găurile negre ca-ntr-un iaz cu peşti, văzând pământul ca un sâmbure,

eu rodeam sfoara, şi degeaba.

tot legat de piciorul mortului proaspăt, mortului

parfumat.

şi aşa, până şi aşa, oricât de departe în ceruri, până şi acolo, oricât de adânc sub piele, ca molii înfometate lumea peste mine.
sfoara

ca molii înfometate lumea peste mine. tot mai adânc sub piele, ca molii înfometate lumea peste mine. aşa că mă duc în parc. mă aşez pe o bancă. leg de mine în glumă o sfoară de bună seamă nesfârşită

şi imediat încep să mă ridic spre norii catifelaţi.

dar ce frumos tălpile pornesc prin aer.

nici nu trebuie să-mi desfac mâinile.

mă ridic cu o uşurinţă uimitoare.

doar că bine ar fi să prindă cineva capătul sforii.

să nu rămân aruncat între ceruri şi fără întoarcere.

şi eu uşor, uşor, ca un zmeu de hârtie creponată, mă ridic în cerul de primăvară şi lumea, jos, jos, îşi frânge marginile ca vârâtă într-un sac.

şi mă aşez ca pentru rugăciune între nori,

au fost doar carnea

peste trupurile roase de vânturile aspre el se aşază şi-şi umezeşte degetele în ochii lor. de foarte aproape un cal mort îi veghează. în spatele calului o imensă întindere de trandafiri sălbatici. o linişte coboară în pământ, iar de sub dealuri

o oarbă îşi ia zborul. mâinile ei merg spre miazănoapte

şi arborii o urmează în legănarea ei.

în ierburi sunt trupurile roase de vânturile aspre. ei au fost carnea care i-au umplut gura. pe un drum cu mesteceni în floare au fost şi au fost doar carnea.

palmele lor par acum o vâltoare. se izbesc de stânci

apoi coboară spre mări.

peste trupurile roase de vânturile aspre el se aşază. lângă ei o oarbă se piaptănă cu degetele pline de pământ. şi-n jur mai mult un cal mort decât o întindere de trandafiri sălbatici.