Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Ion Ivănescu

Strigătul
Pictorul Edvard Munch, se ştie
că nu s-a mulţumit
cu-o singură reprezentare
a Strigătului său. Să fie sigur, poate,
că-i auzit, îl zugrăvi
nu mai puţin decât de şapte ori.
Ce săptămână trudnică, s-ar zice,
ca, în sfârşit, să izbucnească-un Urlet,
o binemeritată, glorioasă
Duminică!

Vreo două din aceste variante
le-am văzut şi eu, la Paris, la Roma, -
pe una dintre ele
(cam prea stridentă, după gustul meu)
îmi pare că am şi trăit-o,
ca şi cum
m-aş fi aflat exact în centrul
Muzeului Naţional din Oslo.
Sunt vreo cinci ani de-atunci, când dintr-odată,
din ramele-aurii şi demne
în care mă aflam, a început
să picure,
după atâtea presiuni mocnite,
neruşinat, umplându-mă de pete,
ceva care era chiar sânge.

De-atunci, în diferite expoziţii,
am revăzut şi alte versiuni.
Valuri şi unde
izbeau de fiecare dată-n mine,
încât ieşeam
aproape surd din Strigăt.

Acum mă uit din nou, rănit şi palid,
la rama lui.
Ea n-a păţit nimic.

Ce nesimţit dreptunghi!

Rănit şi palid,
mă uit la rama lui, -
mă uit
la rama lui.
A fost, e-acolo.

Iată cum
Iată cum stau, de fapt, lucrurile.
Dacă-aş avea o lunetă, un microscop,
aş fi, poate, ceva mai sigur
că într-adevăr stau.
Însă mi-am pierdut şi luneta şi microscopul.

Aşa, simt, miop, cum îmi mor ochii
căzuţi şi striviţi
parcă sub roţi fierbinţi, -
văd cât văd,
văd câte văd, şi-mi pare
că totul, chiar totul
vrea să fie altfel decât este.

Dar nu ne vom lăsa. Ah, Triunghiul,
Pătratul, Cubul şi Piramidele -
minunate şi fioroase!
Şi cercul, şi cercul,
care-a devenit roată
şi scârţâie, Doamne, ca o roată!

Şi eu, bâjbâind, clătinându-mă, tremurând,
auzindu-mă dintr-odată
cum scot sunete necuviincioase,
atât de ascuţite, o, atât de
nelalocul lor.

Cum, din nebăgare de seamă,
încep să urlu
de durere, în toiul cântecului.

Cum descopăr
Cum descopăr, mereu uitând,
că ţipătul şi urletele noastre
nu sunt decât excepţii,
scăpări, şi neglijenţe ale
unei neatente geometrii!
Ce-i drept,
n-am auzit vreun triunghi gemând,
şi-ovalele albastru-nceţoşate
ce-atârnă-n crengi de pruni, ca nişte
vocale care
se sting încet în asfinţitul
de aur, abia clipind,
par doar că-s ameţite de propriile-alcooluri.

Sferele mici şi negre care încă
se numesc struguri, pe veranda unde
un creier vechi se descompune-ncet, în timp ce
mama strigă "Mamă",
nu vor lăsa, strivite, ca să ne-nşele iarăşi,
să curgă, roşu, decât
un provizoriu, metaforic sânge.

Un provizoriu, numai, şi metaforic sânge...

De Ce
De ce te-ai plânge de starea ta jalnică, -
ar trebui să te linişteşti. E firesc.
Pentru ce
atâta zarvă şi sângerare? -
Copia
va avea întotdeauna
nostalgia originalului - repetă
amicul Platon
dintr-un raft vecin.

Ce-ar trebui acum
să răspund? Că îmi sunt
prea multe degetele? Că
în loc de cap ar fi mai bine
să am un cub?

Da, de ani de zile,
Luvrul mă înspăimântă,
iar azi, întârziind o clipă
pe Pont des Arts,
mă simt cumva mai în siguranţă
când ştiu
că pe sub mine
mai curge, totuşi, Sena.

În rest, desigur,
mici descojiri,
sângerări mărunte,
câte-un geamăt,
zarvă, evenimente.

Către Nichita
Mă gândesc la tine, Nichita,
acum, când simt
că şi în mine
s-a cam învechit urletul.

Însă nu, iubite Nichita,
nu din cine ştie ce nevoie de distilare
a-ntârziat prin alambicurile întunecate
acel ţipăt al meu de demult,
foarte murdar şi foarte roşu.

Cred, mai degrabă, că-a obosit pe drum
şi-a început
să uite, încet,
al cui era.

Încât acum,
când mi-a ajuns, în sfârşit, în gură,
abia de-i mai pot rosti
numele.

Oră
Multă vreme n-am putut spune
te iubesc, din cauza Geometriei,
multă vreme
m-am trezit din vise hexagonale,
iar ochii mei erau
presaţi dureros din trei laturi,
ca şi cum nu puteam vedea
decât din centrul Altarului.
Steagurile mele îngheţaseră-n vânt,
cercuri erau tobele mele în ceţuri de dimineaţă,
ca funambulul păşeam
drept pe linia dreaptă,
capul meu nu putea
să adoarmă decât pe nimburi.

Dar, destul cu
aceste metafore reci. Acum
iată-mă cald şi moale,
eşuând între albine.
Să lucreze ele de azi încolo
în locul meu.

E Aprilie, au înflorit
piersicii, prunii, caişii,
mâine şi merii vor înflori.

Şi, iată, sunt plin de polenuri
ca un poet tradiţionalist
de la 1900.

Şi parcă simt şi eu deschizându-mi-se
două-trei corole.

O, Doamne, să fii obosit,
ca să poţi descoperi că eşti viu!

Albinele încă nu m-au găsit,
dar, sunt sigur, mă vor afla.
Neştiutoare cum sunt,
vor ajunge tocmai unde trebuie
cu polenul meu roşu, purtat cu grijă,
încet-încet,
către fragedul viitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara