Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Aurel Pantea

* *
Aș vrea să fiu liniștea
ce coboară,
în craterul uman
* * *
În noaptea asta, ea pe toți i-a înnebunit,
sub lampioane era atîta pustiu,
cît nu încape nici o viață,
alcoolul era regele nostru imparțial,
pe toți ne privea ea, pe toți ne-a
înnebunit,
era în noi o lene străveche din care se
uitau amanți
la pulpele ei magnifice, la sînii ei crescuți
dintr-o mare nerușinare, cam pe atunci,
în clubul nostru și-a făcut intrarea
maestrul cu privirea verde de după
fiecare oră,
iar ea, tăvălită sub lampioane, sub grele
priviri
spunea șoptit o poveste imposibil de
ascultat,
imposibil de spus, fără să auzi legiuni de
voci,
venite din liniști de după toate
întîmplările,
de după toate poveștile
* * *
Cînd ești dat afară din limbajul tău
și ajungi cerșetor într-o mare muțenie,
bucură-te de apusul graiurilor,
vor veni alte limbi și acele limbi te vor
reinventa,
în noua ta viață se va naște iar o
divinitate,
deocamdată vocile tale se pregătesc
de călătorie, deocamdată o divinitate
bătrînă
și tu împreună cu ea nu mai sunteți
decît simple fapte ale unui limbaj care
pleacă,
Doamne, lîngă tăcerile tale plîng
și nu mai am față
* * *
Aș spune că mă umplu de lumină,
dar nu e decît un joc
al timpului, revăd
după-amiaza aceea,
gesturile tale, îmi luai veșmintele
cu mișcări precipitate,
fiecare gest era răstit, parcă voiai
să alungi toate urmele trupului
ce a purtat acele veșminte
și să strivești mîngîieri de odinioară,
rămase speriate în memoria ta,
acum,
după-amiaza aceea
își varsă ultimele resurse de lumină,
însă e doar un joc al timpului
cu memoria
ce încă nu te lasă să pleci
Ține-mă de mînă.
Iese străinătatea.
Ca o rugină.
Venită din suflete rătăcite
* * *
O zi ca plumbul.
Grea.
Fără mesaje.
Vor mai fi astfel de zile.
Opace.
Prinde-mă.
Căderile au devenit un exercițiu favorit.
Cine te ține de mînă primește semnale
clare.
Înaintați.
Cu reperele toate ipotecate
* * *
Este ceva dureros de viu
în cuvintele noastre,
oare putem să recunoaștem,
oare ne poate recunoaște,
oare ne recunoaștem
în acel ceva dureros de viu
Este ceva dureros de viu
în cuvintele noastre,
oare putem sa recunoaștem,
oare ne poate recunoaște,
oare ne recunoaștem
în acel ceva dureros de viu
* * *
Dacă suntem atenți,
în cîte o stare de spirit
se văd ceruri care ne scapă.
E doar o experiență,
din atîtea mii,
de acceptare a irecuperabilului
* * *
Diminețile fără tine,
grădini înghețate.
Din nou, aristocrațiile
prafului
construiesc
o stea ucigașă
* * *
Katiei
Atît de subțiri sunt, uneori, granițele
dintre ceea ce suntem,
acum,
și ceea ce nu vom mai fi,
încît intrăm, fără să știm,
în tăceri fluide,
de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a
dedicat cu totul
ne mai poate întoarce.
Simțim chemarea ei dintr-un trecut
în care locuiam și care, parcă speriat,
de acele tăceri fără capăt,
ne inundă cu atîtea amintiri,
că putem face drumul îndărăt,
purtînd păreri de rău și chemări abia
născute,
și promisiuni
despre care n-avem de unde ști
că s-ar fi împlinit vreodată
* * *
Te dezbrac, pînă te vei simți
cu totul neapărată,
pînă te voi vedea vulnerabilă,
pînă va străluci orbitor miezul
singurătății
și memoria ta va expulza toți răniții,
pe toți cei ce au cunoscut furia și
batjocura, neconsolații,
singurătatea ta, dîrdîind duce toate
lucrurile spre iarnă,
pînă va ieși din gura ta furioasă mama
limbajelor, urlînd,
menada sfîrtecată de satyr
Partea superioară a machetei
Partea inferioară a machetei
Partea superioară a machetei
* * *
Ce cruzime,
să stai precum cel mai umil spectator
lîngă viața ta,
și să-ți fie interzis să intri acolo,
iar acolo, în viața ta, dragostele și
morțile, urmîndu-și,
nici măcar nu te mai presupun,
și atunci tu cine mai ești,
în afară de o privire rugătoare
ce nici măcar nu mai poate sau nu mai
știe
cum a rămas pe afară,
într-un climat polar,
unde nu se moare,
dar nici dragoste nu e,
ci doar o constantă amăgire ca asta
este,
ca nimic altceva nu mai e și așa mai
departe
* * *
Mon enfer
Ocrotește-mă, Doamne Isuse Hristoase,
de un timp trecut,
în care crîncene și dureros de vii
au rămas doar ticăloșiile
* * *
Am o vastă experiență în așteptări
la uși închise, știu să interpretez
zgomotele ce anunță deschiderea
iminentă a unei uși.
Un scaun mișcat, scîrțîitul unei mese,
tusea celui ce trebuie să mă primească,
liniștea dintre doua fragmente de
conversație, rîsetele
sunt coduri ce mă apropie de fericire
sau mă îndepărtează
fără vreo șansă de mîntuire.
Azi, în curtea unui spital de psihiatrie,
am privit pacienții,
stăteau cuminți, înșirați,
ca niște rîndunele.
Ei au intrat dincolo de ușă, acum
așteaptă.
Nici unul nu știe dacă se va întoarce pe
ușa
ce s-a deschis
sau vă așteaptă la o alta
dincolo de care nu se aude nimic,
doar o liniște mare, o foarte mare liniște
* * *
Seara asta are ceva împotriva ta,
te mîngîie insidioasă,
îți atinge coapsele, iar tu dispari,
foarte ușor vine peste tine un timp, cînd
nu te iubeam,
cu el vine seara asta,
pe el îl aduce peste viața ta de acum,
încît, acum, fac eforturi să mi te
amintesc,
înainte să vina cîinele, înainte să urle
mesagerul,
pentru că după aceea va fi cu noi
crunta democrație a morții 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara