Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Florica Madritsch-Marin


Cerul pare o pălărie albastră

pe capul chel al unui turn străjuit de ferestre

o vreme aştept

în spatele unei perdele cineva pândeşte

mă pândeşte pe mine

suntem două mici fiare

de-o muţenie ucigătoare



mi-ar plăcea să adulmec mirosul de parfum bărbătesc

un obraz proaspăt bărbierit

numai dimineaţa bărbatul miroase a mirt

când se întoarce acasă

are privirea obosită

rece

o vreme stă la fereastră

fumează

tuşeşte

din piept i se desprind cercuri fumurii

fruntea i se încreţeşte de gânduri







Ar trebui anume să-ţi vorbesc

ca un copil care şi-a încheiat un arest

în camera ne-ndurător de strâmtă

ar trebui să-ţi spun că-mi urăsc lacrimile frunzoase

din copilăria boţită

nu este nimic altceva decât o pară zemoasă

care-şi caută pentru totdeauna putrezirea



şi eu la fel ca fructul

mă azvârl într-o gură flămândă







îmi trec prin minte tot felul de imagini

dar mai ales cea a copilului ascuns în căruţa cu mere

soarele ameninţându-l cu putrezirea



nici un copil

nu poate opri

rostogolirea







Nimic nu-mi seamănă

îmi aduc aminte cum vântul mă plesnea peste degete

în timp ce mama cânta la pian

în camera cu miros de naftalină

şi flori de şofran



copiii râdeau

chiar dacă nu aveai nici o vină

prin aer treceau cai -

cai mânaţi de lumină









Toamna la mare

carapacea de miere în care adorm copilăreşte

lumina lunii mă dezveleşte

un pictor stă pe dig şi schiţează portrete

numele lui în tăcerea care se strânge

prin obraz respiră o puzderie de fructe

marea se-adună într-o batistă şifonată

şi plânge







Mă duce gândul la un salcâm

praful în care îmi înmuiam

rochia şi ochii



câteodată gâştele sălbatice ale creierului

furau copiii din pântecele fructifer al apei

trupurile

îngreuiate de lacrimile morţii



numai eu alergam să-ţi prind umărul

să mă ţin de el împăcată

ca de un corn sunător de lună bună

să mă balansez în umbra lui ca într-un legănat

prin care se strecura geamătul subţire

al mamei







îmi îndrept găteala

mă târăsc pe acoperişul de ceară al minţii

la ureche îmi atârnă Mărgăritarul lui Vermeer

pe deget port inel din solzi de sânge tămăduitor

în pieptul meu trăieşte spaima

ca un cameleon

uneori îmi zâmbeşte o fetiţă dintr-o fotografie







Aud un scârţâit:

să fie pantoful de metal al lunii?

sau uşa prin care dispari, rece

ca un perete de pe care tocmai s-a desprins

varul?

să fie vocea ta înşurubată în balamaua uşii?

piciorul tocmai scăpat din muşcătura grăbită?







Această femeie respiră aerul meu

îmbracă rochiile mele

îmi încalţă pantofii

îmi foloseşte cerceii

calcă peste luciul podelelor mele

bea din acelaşi pahar

în zilele cele mai calde îşi caută umbra în umbra mea

în zilele friguroase intră pe sub pielea mea jupuită

doarme în acelaşi pat

când n-o mai suport

las gândul meu negru să-i închidă scâncetele

ca pe nişte sertare







Siluetele erau şapte la număr

înalte

mult prea înalte

le puteai bănui şoldurile

sânii goi

braţele încolăcite deasupra capului

frumuseţea plămădită din lut

semănau cu nişte lumânări

în întunericul osos







Mă zideşte un om seară de seară

cu mâinile pline de spaimă

şi eu strig să mă lase în pace

el mă linişteşte sărutându-mă

apoi îşi duce lucrul mai departe

zidindu-mi fiecare încheietură

până ajunge să-mi zidească şi aerul

cu gura lui amară







Stau

stau aşa pierdută ca un obiect

pe care nu-l caută nimeni

stau

stau contemplându-mi lenea de la un gest

la altul

aud plângând o păpuşă

văd un copil lovind-o cu palma peste gură

apoi ducând-o la piept într-un gest de

mângâiere







Am sărit peste gardul de sârmă ghimpată

am mai surprins o vietate strecurată-ntre lemnele

aduse de-afară

de la o vreme îmi place s-aud jarul trosnind

în măruntaie

aştept să aud pocnitura întârziată

a unei arme

stau cu gura lipită de-o piatră

lăcrimează

cum ochiul de bivol lăcrimează

înainte de tăiere







Frumoasă e moartea albă ca un cearceaf

fiecare copil îl găseşte în lada cu zestre

îl întinde pe pat

de la an la an se învecheşte

e tot mai urât şi mai plin de noroi

îl spălăm şi-l punem la loc în lada cu zestre

nu-l luăm niciodată cu noi

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara