Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Claudiu Komartin


Poem de dragoste





E un fel de amiază stricată, mustind

ca prunele mult prea coapte care plesnesc fără

zgomot,

cu sucuri şi carne dulceagă de fruct doborât –

dând buzna afară

din pieliţa vineţie în care aşteptau ghemuite.

Din aroganţă mi-am zădărnicit mai vechea

hotărâre de a mărturisi:

ecoul versurilor pe care le-am smuls din sucurile

şi carnea micului animal

doborât la marginea zidului de lut s-au spulberat

într-un

irepetabil joc de artificii în ziua când zăpada

începuse a se topi

de pe scheletul atât de schimbat al memoriei

noastre comune.

Acum aştept, dedublat, între limba maternă,

zimţată ca un crenel negru

gata de atac împotriva celor două silabe roşii de

la marginea mării

şi gestul sintactic din privirea tatălui rigid şi

captiv.

Nimic nu e mai departe de mine decât stâlpul de

care stau lipit,

dârdâind. Îmi ies aburi din mâini şi din ţeastă.

Fac paşi cu creierul.

La rădăcina nervilor scriu: – Aşteaptă-mă, tu,

chiar departe,

iubito cu păr arămiu...





Poem de dragoste



Nu se stingea ţigara pe jumătate îngropată-n

nisip, de parcă

o mare întreagă trecând peste solzii jarului treaz,

noapte de noapte,

nu ar mai fi putut să îl stingă – se opintea doar

în el,

şi ai fi zis că braţele musculoase ale apei saline

odată îl va spăla,

trecând prin asprimea întortocheată de gheară

înmuiată

în sânge şi vin...

Ca peste o flamură vremelnic abandonată în

luptă, sau poate ruptă,

cu colţii, de-un lup,

ori peste-o rană în altă rană, mai mare, suplă,

zvâcnind?

Doar mâinile tale, mângâind un şarpe de catifea,

a uitare...



Poem de dragoste



Spre ora zece, o siluetă albă se apropié de

fereastră.

O priveam înfigându-se în perdele, molie

bezmetică,

tânjind să fie străpunsă cât mai curând de

lumina-nvechită

şi pală a înserării.

După o clipă, un mort a urcat în patul meu.

S-a întins,

cu un oftat prelung, apucând paharul de lângă

pat ca să bea.

Cu miere de tei umpluse paharul acela iubita

mea, înainte să plece.

Eu singur tăgăduiam.

Mierea îi curgea musafirului meu de pe bărbie

pe cearşaful

imaculat al patului nupţial.

Ne încleiasem.

Am înţeles atunci că lupta se sfârşise, înainte de a se fi decis

un învingător.



În curte, lumina întrupată zăcea ca un hamlet fricos.



Eu mă adăposteam în tranşeele nopţii.



E dragostea mea un osuar pentru combatanţii lucizi.





Poem de dragoste



Şi atunci, la ce bun să mă zbat, dacă ea e prinsă în odgonul

liniştitoarelor obişnuinţe casnice?

Copioasă lenea asta erotică,

îmi zic,

iar comparaţia cu o reptilă nu e deloc deplasată:

citind versul ăsta ea va râde (cu delicateţe, va hohoti o oră

întreagă) de toată zarva pe care o fac, fără ca măcar

să ştie totul –

fără să-i pese, în orice caz –, sub ferestrele

acoperite cu draperii de culoarea purpurei.

Adică, fiindcă eu stau

acum în ploaie, în faţa căsoaiei unde probabil

candelabrul aurit s-a aprins deja, şi aştept

doar un semn, cu gândul la lenea ei sălbatică şi la ritualul nostru

zilnic de aşteptare, cu încercuiri şi ocoluri

furişate,

asta nu mă face mai bun

decât ceilalţi, cu care îşi va petrece seara în

continuare?

Adică de ce devotamentul meu valorează mai

puţin

decât gesturile lor calculate,

cu toate buzele acelea ţuguiate caraghios, dând

târcoale

ceaiului aburind? (Pe care ea îl bea acum

împreună cu ei?)

Şi atunci, la ce bun să mă zbat?





Poem de dragoste



La urmă nu rămân decât eşantioane fireşti

ale iubirii care a fost, şi regrete rostite furiş,

într-o limbă sperioasă dar calmă ca un călugăr

bătrân.

După un timp, nu mai recunoşti decât o dantelă mirosind a vanilie,

o urmă, un foşnet îndepărtat – şi ochiul de azur al

celei plecate:

scufundându-se în venele unui metal mai

îndurător.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara