Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Monica Pillat


Uitare



Din ce în ce mai rar răsare

Privirea Ta la orizont

Trist glasul Tău iubit se şterge

Şi îmi dispare din auz.



Cum să Te ţin să nu Te spulberi,

Pe totdeauna să-mi rămâi?

Te-aş lua cu mine într-o carte

Dar nu mai vii în scrisul meu,

Sub carapacea de cuvinte

Nu se târăşte nici un vis.



Dar dacă eu sunt cea absentă

Şi fac din Tine un pustiu?



Desăvârşire



Cum picotea de-o vreme în

fotoliu,

Abia simţi ce-adânc vibra-nserarea

Şi când deschise ochii-n întuneric,

Dădu pe neaşteptate de un

înger.



Ce-nfricoşat te smulge bucuria

Când Dumnezeu răsare din

absenţă

Şi îţi răspunde-n taină rugăciunii...



Se ridică nesigură. Bastonul

Se clătina ca un catarg în ceaţă.

Se sprijini de zidul încăperii

în tălpi îi scăpără deodată drumul:



Şi cum mergea lăsându-se în

urmă,

Se pomeni că-ncepe să alerge

Şi paşii ei din ce în ce mai tineri

Se zbenguiră-n joacă o secundă



Apoi o luară-n sus ca nişte

păsări,

Ca nişte nori, ca raza unei

umbre...



Alchimie



Cea de demult şi Cea mai nouă

Se întâlniră noaptea-n somn,

La capătul unei meandre.



Privirea fraged-nencepută,

Văzul ceţos de amintiri

Se cercetară cu sfială.



Pe dunga frunţii licărinde,

Trecu o mână de copil

Călătorind spre va să fie.



Auzul - frate cu tăcerea -

Prinse zvâcnirea unui chiot

Şi larma paşilor cu aripi.



Ce gust avu acel departe,

Adus de foamea unui vis?

- Şi cald şi trist, pustiu de-

aproape -



în nări pătrunse ca parfumul

Acelaşi timp de nepierdut

Ce decanta rugina-n aur...



Contrast



Să fie iadul un revers

Al nostalgiei de-a fi singur

Stăpân pe toate câte sunt?

Puterea umbrei stinge fala

Celui mai crunt învingător,

Care rămâne să contemple

Căderea spadei în etern.



însă învinşii lumii bat

Din aripi, lepădându-şi lanţul,

Şi-o iau agale către rai

Ce va vedea la capăt orbul?

Ce dar primi-va cel lipsit?

E-atâta aer şi e veşnic...

Parcă nicicând n-am respirat.



Epifanie



Cine putea să se aştepte

Ca Fiul Domnului să afle

în mintea mea părăginită

Sălaşu-n care să se nască?



Bârnele gândurilor rupte

Se-adună albe în coloane,

prin geamul tulbure lumina

Se despleteşte ca-n vitralii.



Acoperişul de colibă

Se-nalţă-n turle, se subţie,

Podeaua mică, netezită

Se-ntinde-n lung şi-n latul lumii.



Poteca ta către minune

Oriunde -ai fi, creşte sub pasul

Care te duce parcă singur,

Atât de sfânt e-acum

pământul...



Contur



Cum se transformă închisoarea

într-o chilie de monah?

Cum chemi în carceră lumina

Când nu mai ştii nici un cuvânt?



Aprinzi în gând o lumânare

Şi desenezi pe zid un geam,

Fără să laşi însă vreo urmă

Care să-l piardă în mărunt.



Nici nu închei că vezi conturul

Ferestrei care, ca un fur,

Ia din pereţi până rămâne

Un gol de piatră împrejur.



Acuma când livid te-apropii,

Vrând să deschizi, zăreşti pe

geam

Cum Dumnezeu abia dă-n

floare

Şi nu cutezi să te mai mişti...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara