Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Poezie de Iv Martinovici


Vino, un sărut inocent, un cuvânt

Alerg nebun prin odăi după tine
în aerul străveziu în mişcare, te caut
trec prin pereţi smuls gravitaţiei
te-ademenesc cu viori şi cu flaut.

Piepteni, oglinzi şi rujuri
îţi întind pe tipsiile palme
isc din gesturi şi vorbe muguri
de versuri şi flori, dansuri calme.

Intru pe uşa descuiată cu yale
îţi strig c-am sosit cu ziare şi pâine
ţi le întind şi îţi spun, ia-le,
ţi-am adus chiar acum ziua de mâine.

Prin odăi, după tine, alerg nebun
vino, un sărut inocent, o vorbă să-ţi spun.


O, cât te bucuri

O, cât te bucuri, când spre tine alerg în risipă
ca atunci...când erai aici... mai ştii? -
pelerina îmi flutură pe umeri, aripă,
parcă zbor, parcă spre mine tu vii.

Acolo m-aştepţi, când eu nici n-am plecat
adieri străvezii mă-nvăluie, suluri
o, cât te bucuri, o, cât mă bucur - curat
ca un mire eu vin, tu mireasă apururi.

De-asupra ta, peste pământul sfinţit,
şi-n juru-mi, puzderii de fluturi
inocenţi, se joacă parcă prin părul tău -
o, cât mă bucur, o, cât văd că te bucuri...

ca un mire eu vin, tu mireasă apururi.


Havuz de poezie

Te-ai revărsat în jur, fântână -
prodig ai împărţit şi zâmbet şi cuvânt
treceai ca o regină, şi alai
în urma ta, nedumerire şi încânt.

Simţire demnă, havuz de poezie şi de verde
clar şi nou izvor apururea statornic
verbul meu, cum vine, şi se pierde
în necurmata bătaie a unui straniu ornic.


Eşti

Eşti ultimul gând, când adorm,
când mă trezesc eşti gândul dintâi,
"nu ştiu unde te duci în somn"
aş vrea să veghem nopţii la căpătâi.
Timpul şi-a schimbat curgerea parcă
ce-a fost trecut devine prezent,
fire încâlcite de-o rătăcită Parcă,
încerc să învăţ zborul dement.

Eşti aici, de ce nu mă cerţi, nu mă mângâi -
de merg la mormânt, tu m-aştepţi acasă, chilie,
când peste puzderii de imagini mă tângui
"ia-mă", îmi spui, "sunt vie, sunt vie".


Zet, Ieri şi Clo
după 6 săptămâni

Zet, Ieri şi Clo ca-n marmură
au rămas, păpuşile, jucăriile tale,
arlechinul, saltimbancul e trist
nu-i mai sună clopoţei la sandale.

Pironite priviri cată spre tine, spre uşă
nu se mai aud sunete, încremenit aer -
ninge uneori pe chipuri cenuşă,
noaptea, târziu, înspre zori, e un vaer.

Din când în când parcă Zet tresare,
aude ceva? cheia se mişcă în broască?
în colţul ochilor, lacrima e bob de soare
şi-un început de zâmbet, iască.


De-acum, în reflux

La etajul 5, femeia barmană
fierbe porumb, mirosul urcă flămând
şi-mi aminteşte, ca de o cerească mană,
de tine şi de vremea când...

Se-apropie toamna, e timpul în care
pe-aragaz fierb gemuri, dulceaţa -
ce opulenţă de fructe, zemoase -
azi toate îşi întorc, de la mine, faţa.

Uneori, de n-am să uit cumva,
voi cumpăra de la vreun magazin de lux -
(n-are să se mire nimenea)
viaţa mea a intrat de-acum în reflux.


Bocetul păsării Iv

Aripile Păsării bat înnebunite
cerul nu-i ajunge, ţipăt de moarte,
întretaie spaţii, foc în dîre lasă,
de perechea sa cine o desparte.

Din guşa divină, cântec nu mai scoate,
coardele îi arde sunete demente
să-nţeleagă sensul e în van, nu poate
descompusă e în sparte elemente.
Norii se adună, bubuie furtuna,
fulger, trăsnet, puhoaie se revarsă
lumea e întoarsă, e îngropată luna
Pasărea divină se destramă arsă.


Fluturi, albi fluturi

în lungile apusuri, în august, de soare
pe colinele cu puzderii de cruci surori
lumina ne mângâie pe amândoi şi ne doare
şi stăm şi vorbim şi lăcrimăm uneori.

Din când în când trec repezi stoluri de grauri
şi ne uităm cum în zare se pierd îndelung
se cufundă în roşu pal de aur
şi, parcă, din urmă regrete vin, ne ajung

Ciudat cum mulţime zboară albi fluturi
peste mormânt, se întretaie, se duc şi vin
murmură, tremură florile, - de ce ne scuturi
dulce fior cu parfum divin -

Fluturi? ori respiraţia ta, comic puls
îmbrăţişări, ameţitoare săruturi
şi un nemăsurat, nebun impuls
de a fi amândoi acei fluturi, albi fluturi.

De gheaţă, albastru pal

Trupul tău de gheaţă, albastru pal,
nu mai fremăta la nici o mângâiere
încetase curgerea valul după val
lumea se-nchisese în cosmică tăcere.

Ochiul meu din frunte nu te mai vedea
mă retrăgeam încet din mine însumi
se-ntunecase brusc, stea după stea,
un flaut spart era tot plânsu-mi.

Priveam nedumerit la frumuseţea-ţi stinsă
zăceai în acel pat străin şi slut -
ardea o lacrimă târzie, neprelinsă -
în ce abis strigam cu glasul mut.