Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Poezie de Irina Nechit

Femeia şi copacii

Ploaie molâie
un gard de nuiele şubrezit
prin care intră în ogradă tot mai multe crengi sălbatice.

Frasinul de un verde întunecat îşi clatină vârful,
ulmului îi mai creşte un inel sub scoarţă,
pentru fiecare frunză timpul pregăteşte o clipă îngrozitoare
a desprinderii de copac.

Ploaia umple nişte încălţări rupte
aruncate pe şopron,
cine ştie pe unde umblă picioarele care le-au purtat,
poate au ajuns pe tărâmul fără nori supăraţi, fără neguri şi noroaie,
seminţe cu aripioare se învârt peste curţi,
ele aduc arţarii în sat.

O femeie uitată de lume
îşi pune un sac pe spinare,
păşeşte gârbovită prin iarbă,
îmi arată coşul plin – dacă cineva
ar scutura toţi nucii,
ar face o mie de lei.

Femeia se laudă: am multe lemne,
aista-i de carpen, aista-i de arţar, aista-i de ulm, aista-i de cireş,
le ţine sub o învelitoare de polietilenă,
le ia în braţe strângându-le la piept,
dă la o parte crengile care abia aşteaptă să intre pe uşă.

O cărare de petale roşii,
ultimii trandafiri scuturându-se în urma ei,
frunze pe jos, contuzionate după cădere,
pe ramuri atârnă stropii grei ca mărgelele de la gâtul morţii.


Un om de succes

Parcă duc o lumânare de pe o stradă pe alta
de la capătul oraşului până în centru
de dimineaţă până seara,
parcă o apăr cu palmele înţepenite de frig
să nu mi-o stingă vântul,
să nu mi-o smulgă din palme,
să n-o scap pe cărarea ninsă
care mă scoate din valea crucii pe bulevard,
parcă duc o lumânare aprinsă
între degetele de lemn,
dar n-o să vedeţi nimic în mâinile mele,
am uitat să vă spun că ele nu l-au atins,
nu l-au atins!
tata purta cămaşă nouă, costum de culoarea cafelei cu lapte şi era la cravată,
nu, noi nu l-am îngropat în costumul acesta şi nu i-am pus cravată,
noaptea asta l-am visat cum râde fericit,
nu, noi nu l-am văzut râzând aşa,
a ieşit din întuneric
ca un om de succes
mi-a întins o floare şi ea a început să tremure,
am luat-o fără să-i ating degetele cu unghii îngrijite,
o lalea albă-albă,
tatăl meu din vis mi-a dăruit o lalea fragedă,
o duc prin viscol şi nimeni n-o vede,
parcă am o lumânare aprinsă în palme
o apăr de fulgii usturători,
dar mâinile mele sunt goale
şi ziua lunecoasă tocmai s-a dus la vale pe derdeluş


Masca

ei spun mască
dar de fapt e o cârpă îmbibată cu formol
ultima noapte pe pământ
cu mască albă pe faţă
să nu se schimbe tenul până dimineaţa
să nu iasă pete vinete pe ce-a mai rămas din chipul lui
ce-a mai rămas?
totul
toate oasele capului maxilarele întregi osul frontal şi occipital
toţi muşchii fibrele musculare
care îi deschideau gura făcând-o să râdă ori să vorbească,
era vorbăreţ glumeţ
se adunau nuntaşii în jurul lui
şi femeile cu copii îl urmau după ce ieşea de la biserică
şi preotul îi povestea hohotind că odată
trecând seara pe lângă cimitir
a simţit o privire în ceafă şi a luat-o la fugă
ridicându-şi poalele sutanei
bine că era ceaţă deasă şi nu l-a văzut nimeni,
preotul acesta va veni mâine
odihnit şi spăsit
iar noi stingem lumânările
să nu se încălzească aerul în cameră
să nu se schimbe culoarea feţei care mai ieri se întorcea
spre fiecare din noi
surâzând ridicând din sprâncene în semn că ne recunoaşte,
acum capul lui stă nemişcat sub masca albă
faţa încă nu s-a desfigurat
craniul zace întreg acolo pe pernă
carnea obrajilor umezită de formol
se păstrează intactă
buzele limba şi dinţii sunt la locul lor
numai sufletul nu mai e în gura întredeschisă


Pumnii

Ai observat că pumnii mei se ridică încet,
parcă aş vrea să mă uit la ei de jos în sus,
parcă îi scot după ani şi ani
din movila de grâu,

o tonă de pâine nouă
sub acoperişul înfierbântat al casei,
la amiază urcam în pod ne scăldam în grăunţe,
ne culcam pe burtă înotam înotam prin grămada răcoroasă,
îngropaţi-mă, strigam, să nu se vadă nici o mână nici un deget,
boabele îmi curgeau prin păr îmi gâdilau ceafa îmi intrau în sân

parcă dorm şi acum sub tona de grâu, parcă nu mai am puteri să cobor
din podul cu o ferestruică în formă de cruce,
pumnii mei se ridică încet spre cerul albastru
ai observat cum se micşorează se zbârcesc
apoi se lasă cuminţi pe genunchi

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara