Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Poezie timidă de Daniel Cristea-Enache

La una dintre şedinţele noului cenaclu de la Muzeul Literaturii Române, unde fiecare scriitor anunţat e dornic să citească, iar fiecare ascultător, amator să comenteze la final, tânărul Daniel D. Marin era de negăsit. Moderatorii fuseseră de acord ca versurile junelui poet să fie citite de o actriţă profesionistă (Lorena Lupu), şi aceasta era deja intrată în rol. Totul se desfăşura ca la carte. Lipsea, însă, autorul însuşi, atât de subţire, timid şi sfios, încât pentru o clipă am crezut că a fugit pur şi simplu acasă. În cele din urmă a reapărut în cadru şi, pe toată durata lecturii şi a comentariilor, a stat cuminte şi oarecum absent, de parcă nu era vorba despre el.

Atâţia scriitori, tineri ori mai puţin tineri, fac valuri în viaţa noastră culturală printr-o strategie a scandalului aducător de imagine, injuriind în dreapta şi-n stânga, atacând diferitele instituţii şi vituperând împotriva (încorsetării) moravurilor. E bine să se ştie că exişti, e şi mai bine să ţi se ştie de frică. Dar sunt, iată, şi excepţii demne de a fi semnalate. Când în jurul tău se urlă, se răcneşte, se înjură de dimineaţă până noaptea, o voce reţinută, auzită într-o clipă de linişte, are un impact neaşteptat. La fel se întâmplă şi cu poezia lui Daniel D. Marin, care îi seamănă destul de mult autorului ei, şi care poate fi citită în contrapartidă cu tiradele spumegătoare, violente verbal şi imagistic, ale fracturiştilor post-avangardişti. Aşa cum a fost e al doilea volum al foarte tânărului autor (Oră de vârf, debutul lui din 2003, a trecut aproape neobservat, din eternul motiv al difuzării precare şi al promovării egale cu zero); şi în prefaţa lui Al. Cistelecan - ca de obicei, atât de subtilă, încât nu se înţelege mai nimic - regăsim observată discreţia puţin excesivă a lui Daniel D. Marin.

Versurile lui nu sunt decât rareori percutante. Dincolo de regimul minimalist (un fel de dietă care, consecvent aplicată, provoacă subţierea corpului literar), se poate vedea o reticenţă, uneori chiar o spaimă, în faţa discursului amplu şi "brut", care îşi expectorează fără pudoare autenticismul. Biograficul e aici prezent, însă într-un mod filtrat şi aproape evanescent. Dârele şi cicatricile vieţii (câtă viaţă e trăită până la 27 de ani) nu se mai văd, sau, dacă se văd, nu se mai simt în textele extrem de elaborate. Ca şi la Claudiu Komartin, un poet de care Daniel D. Marin se apropie ca formulă şi ca expresie lirică, inclusiv scrâşnetele sunt poetizate. Retorica absoarbe viaţa şi o redistribuie după un anumit ritm interior: "într-o seară Oona ne-a chemat în beci/ avea ochii mari negri era serioasă aşa/ de serioasă încât am intrat tăcuţi în beci/ şi ne-am aşezat pe scăunele mici de lemn/ printre butoaie cu vin// Oona aprinsese o lampă şi pe faţa ei/ rotundă se vedeau umbre ciudate ca nişte/ mâini răsucite cu gheare ca nişte şerpi/ noi tăceam noi o priveam curioşi căci/ nu ştiam chiar deloc de ce ne chemase// câţiva şoareci au trecut printre picioarele/ noastre nici n-am clipit măcar pentru că/ Oona începuse să ne vorbească în şoaptă/ despre Scrâşnitorul/ foarte mult ne-a povestit poate ore în şir/ era noapte era frig ascultam apoi am ieşit/ buimaci din beci Scrâşnitorul era mereu în/ spatele nostru scrâşnea nuci de fier între/ dinţi scrâşnea pietre în pumni oglinzi mari/ cu ochii lui sticloşi şi mai ales scrâşnea/ în mintea lui urâcioasă gândurile noastre/ pline de frică" (Scrâşnitorul); "înfăşurase bine scrisoarea în mână/ ochii i se îngustau/ şi simţea un gust acru în gură// noaptea/ se împerecheau gândacii leneşi/ sub privirea ei atentă şi rea/ iar patul se mişca imperceptibil// sub plapumă/ stătea ea chircită/ în rochia ei neagră// în singura ei rochie neagră/ cu o scrisoare răsucită în mână/ şi mâna i se desfăcea şi se strângea/ convulsiv iar scrisoarea rămânea lipită acolo/ puternică şi caldă" (Scrisoarea).

Prima secţiune şi cea mai bună a plachetei, Oona, e unificată de enigmaticul personaj titular, asociat cu copilăria plină de senzaţii şi mistere. Cum bine s-a observat la cenaclu, Mendebilul lui Mircea Cărtărescu are aici un omolog liric, care favorizează, deopotrivă, plonjonul în trecut şi distorsionarea fantasmatică. Explorările se petrec, de data aceasta, în edenul rural, într-o casă bătrânească umbroasă, sub un nuc unde fac cerc copiii sau la râul unde ei aprind focuri şi se dedau la ritualuri specifice vârstei. Atunci şi acum, Oona este subiectul numărul unu: "vara asta ne-am adăpostit sub nuc/ n-a plouat săptămâni întregi frunzele/ nucului şi iarba se subţiaseră noi/ stăteam în cerc şi vorbeam despre Oona"; "o aşteptăm mereu pe Oona şi câteodată mai ales vara/ parcă auzim vocea ei subţire sub nucul din faţa/ casei noi strigăm bucuroşi vine vine Oona iar/ ea ne răspunde înciudată nicio­dată nu mă vedeţi/ şi sunt mare şi eu de mult". În scenele reiterate, cu graficul lor liniştitor, deodată se strecoară virusul stranietăţii. Lucrurile scapă de sub control, copiii fac ochii mari, lentila fotografică tremură puţin: "nici în seara aceasta n-am închis uşile/ bunica se îmbătase urât şi vorbea prin somn/ mai scăpa câte o înjurătură îşi freca picioarele/ prăfuite şi am văzut atunci că fusta ei neagră/ era ruptă până sus" (Pentru că aşa ne doream noi); "ne-a spus că nu are nevoie de nimic a tuşit/ şi-apoi ne-a înjurat dădea din mâinile mici/ şi groase dădea din cap ne tot trimitea dracului// noi nu am vrut deloc să plecăm oricât ne/ înjura aşa că am făcut curăţenie în cămăruţa/ lui şi i-am lăsat mâncare// Oona a spălat pe jos şi când s-a apropiat/ de picioarele lui murdare am văzut cum s-a/ oprit un pic a închis ochii şi ca din greşeală/ a trecut cârpa umedă peste picioarele lui// după ce a adormit cu sticla de rachiu la piept/ ne-am strecurat afară şi când am ajuns la/ nuc ne-am uitat unul la celălalt şi Oona/ nu era cu noi// ni s-a făcut frică era seară hai s-o căutăm/ am zis şi chiar atunci Oona a apărut/ sub nuc lângă noi râzând cu sticla de rachiu/ între mâinile subţiri şi a deşertat-o repede/ în pământul uscat şi rece" (În pământul uscat şi rece). În fine, despărţirea de Oona şi uitarea ei treptată echivalează cu îndepărtarea de copilărie. Rămân însă urmele, asupra cărora poezia se întoarce cu o notă de implicare mai profundă: "ceva neştiut şi neînţeles de noi ni se cuibărise/ deodată în piept// din seara aceea frigul s-a strecurat ca un hoţ/ bătrân în casă şi în suflete lumânările se stinseseră/ una câte una şi n-am mai găsit-o de atunci/ nicăieri pe Oona şi nici uşa n-am mai/ lăsat-o deschisă" (Ceva neştiut şi neînţeles).

Cu câteva excepţii (deja citata Scrisoarea plus Toată seara), restul poeziilor din Aşa cum a fost sunt mult sub nivelul celor din cercul Oonei. Cu toate că Daniel D. Marin are un bun potenţial liric, versurile ce urmează nu pot reţine atenţia cititorului. Sunt, aşa zicând, consumabile. Dintr-un exces de prelucrare, autorul devine inabil, balansând ineficient între tehnica sugestiei şi fixarea în amănunt a scenelor. Textele par depigmentate. Chiar şi verbele unor acţiuni violente sau ale unor stări teribile îşi ratează efectul: "trupul mi s-a cutremurat/ de parcă cineva m-a acoperit/ dintr-o dată cu o haină de mii de ace// fiecare gest se repetă/ ca într-un film derulat cu încetinitorul/ în aşa fel încât să văd ceea ce e groaznic/ cât mai clar" (Am coborât). Propoziţii curăţele la modul şcolăresc. Numai poetul vede în clar ceea ce e groaznic şi simte cutremurarea. Lectorul - la care informaţia şi senzaţia nu mai ajung - este obligat să-l creadă pe cuvânt.

Daniel D. Marin ezită, sub ochii celor câţiva care s-au intersectat până acum cu creaţia lui, între a scrie o bună poezie timidă şi o poezie palidă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara