Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Ion Tudor Iovian

ai venit la ai Tăi
şi ai Tăi nu Te-au primit

ai venit Doamne întru ale Tale şi Te-au
izgonit dintru ale Tale
ai venit cu lumină
presărată pe flori
pe botul umed al mieilor
ai picurat cer pufos în prima ninsoare
din Ajunul Crăciunului
te-ai lăsat frământat
cu mirosul de miere de salcâm din iunie
cu aluat de cozonaci cu stafide şi nuci
şi pâine pe vatră


şi sărmăluţe cu varză
te-ai lăsat învins Doamne
de privirea copilului nerăbdător să-şi
primească
în pacheţel
amandinele şi savarina şi soldăţeii de
plumb şi soarele de turtă dulce
şi acadeaua cu piper

( …mi-ai şoptit că i le-ai dăruit
pentru bătăile cu băieţii din faţa
blocului şi pentru juliturile din
genunchi
şi pentru că a înfruntat-o vitejeşte pe
Baba Cloanţa Cotoroanţa de la etajul
cinci …)

dar ei
găgăuzii şi căpcânii şi clăpăugii şi
yesmenii din Absurdistan
au închis uşile
când ai bătut să-ţi primească albastrul
îndurerat drept jertfă
pentru lumina
lină de seară

şi-au au încuiat sufletele într-o poveste
tare urâtă şi tristă
laolaltă cu ghetele scâlciate
cu păpuşile date cu petrol
cu pastilele ecstasy
cu foarfecele şi seringile pentru zilele
negre

dar ei le-au încuiat cu
Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nicinu-
se-strică
şi Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră şi
Hary Potter şi Omul de Tinichea

dar ei au bătut
vai vai
în cuie
sufletul împovărat care umblă noaptea
pe la uşi şi nu e primit

au aruncat cu acizi
în ochiul copiilor
ca să nu vadă că nici câmpia nici
muntele nici copilăria
nici răul
nu au sfârşit
aici
unde încă se moare pentru o palmă de
pământ pentru o gură de aer
pentru Vaca Domnului urcând
bătrâneşte pe firul de nu-mă-uita
pentru o virgulă pusă rău
în ADN-ul textului
de sub osul frunţiiai venit la ai Tăi

şi ai Tăi nu Te-au primit
ai venit Doamne întru ale Tale şi Te-au
izgonit dintru ale Tale
ai venit cu lumină
presărată pe flori
pe botul umed al mieilor
ai picurat cer pufos în prima ninsoare
din Ajunul Crăciunului
te-ai lăsat frământat
cu mirosul de miere de salcâm din
iunie
cu aluat de cozonaci cu stafide şi nuci
şi pâine pe vatră
şi sărmăluţe cu varză
te-ai lăsat învins Doamne
de privirea copilului nerăbdător să-şi
primească
în pacheţel
amandinele şi savarina şi soldăţeii de
plumb şi soarele de turtă dulce
şi acadeaua cu piper
( …mi-ai şoptit că i le-ai dăruit
pentru bătăile cu băieţii din faţa
blocului şi pentru juliturile din
genunchi
şi pentru că a înfruntat-o vitejeşte pe
Baba Cloanţa Cotoroanţa de la etajul
cinci …)
dar ei
găgăuzii şi căpcânii şi clăpăugii şi
yesmenii din Absurdistan
au închis uşile
când ai bătut să-ţi primească albastrul
îndurerat drept jertfă
pentru lumina
lină de seară
şi-au au încuiat sufletele într-o poveste
tare urâtă şi tristă
laolaltă cu ghetele scâlciate
cu păpuşile date cu petrol
cu pastilele ecstasy
cu foarfecele şi seringile pentru zilele
negre
dar ei le-au încuiat cu
Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nicinu-
se-strică
şi Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră şi
Hary Potter şi Omul de Tinichea
dar ei au bătut
vai vai
în cuie
sufletul împovărat care umblă noaptea
pe la uşi şi nu e primit
au aruncat cu acizi
în ochiul copiilor
ca să nu vadă că nici câmpia nici
muntele nici copilăria
nici răul
nu au sfârşit
aici
unde încă se moare pentru o palmă de
pământ pentru o gură de aer
pentru Vaca Domnului urcând
bătrâneşte pe firul de nu-mă-uita
pentru o virgulă pusă rău
în ADN-ul textului
de sub osul frunţii
şi ai Tăi Ţi-au dat ură şi amar şi scuipat
şi frig şi întuneric şi oţet şi sânge
şi ai Tăi Ţi-au trântit uşa în nas
Ţi-au aruncat lumina odată cu scârna
lor şi frica

s-au lepădat de
Tine
de parcă ai fi fost ciumat

s-au scuturat
de picurii de lumină cu care le-ai
amintit că sunt nemuritori
s-au lepădat de
gânduri
de cuvinte
de Tine
s-au lepădat de ei
înşişi de cer

şi totuşi
atât de mult îi iubeşti
încât
primeşti să urci pe
cruce
în fiecare zi

 

frigul dimineţii

şi ne luăm rămas bun în frigul dimineţii
în gări
printre scrâşnetele frânelor de tren
ziare încleiate în grăsimi şi muştar
bilete ţipete spume surâsuri de plastic
de la luna cu zgârieturi pe obraz
care se smiorcăie când
îşi răzuie chipul de pe geamuri şi rufe
murdare
de pe suflete
cu briceagul

şi ne luăm rămas bun de la călători de
pământ
de piatră
de carne vânătă
dar ei nu au nimic de spus şi privesc în
gol şi frica le pune
lacăt pe gură
şi câini

şi ducem cu noi
valize cu ochi morţi şi peisaje pârjolite
de var şi de vânt şi de urât

împăturite anesteziate

vieţi tocate mărunt
vieţi de care şi-au şters picioarele
îngeri cu bocanci soldăţeşti şi oameni
cu glod mult în suflet
daţi la strung câte şapte pe oră
cu creiere spălate în motorină şi rachiu

cu peria de sârmă în oraşele pierzării

şi ne luăm rămas bun lângă ghereta cu
ziare şi migdale şi prezervative şi lame
de ras
din colţ
după ce ne-am băut păhăruţul de fiere
şi ne-am spălat feţele obosite
cu fiere
care nu mai sfârşeşte
şi oţet şi ceaţă

şi ne luăm rămas bun
de la merişorul sălbatic pe care l-am
lovit cu securea în vis
şi l-am găsit doborât în patul nostru
de la luna verde a lui Garcia
de la pisica chioară de pe casa scărilor
unde am iubit şi am urât şi
am dat sânge patriei
în seringi cu ecstasy

dar ei au scris cu briceagul pe bancă
vorbe grele despre viaţa care abia îşi
trage sufletul
când o ia în sus spre mansardă şi apoi
spre cer

şi ne luăm rămas bun printre cărţi
din care n-a citit nimeni niciodată şi nu
le-a răsfoit nici vântul
ci doar moartea
şi
singurătatea şi-au pus semnătura

şi de ce ne luăm rămas bun
cine cu gheara ne alungă din noi
înşine de pe bălegarul nostru
şi smulge copilul din noi cu tot cu paradis
şi smulge şi lumina din ochii lui
când îşi înalţă zmeul peste peste turnul
de apă

şi ne luăm rămas bun
de la bărbatul acela tăcut care bate
posomorât apele cu nuiaua
care taie cu briceagul cuvintele-miei la
gât şi le bea sângele şi cântecul şi zorile
beat de singurătate

vom mai alerga pe coline
în calea stelelor căzătoare
după zmeie şi zmei de turtă dulce şi
vată de zahăr şi puf fierbinte de
păpădie
vom mai alerga pe coline
în calea Ta Doamne al durerilor
cu frunze de finic în mâini cu stele de
dimineaţă în priviri

dar noi vom fi cei care vom striga:
„Osana! Osana!
Binecuvântat este cel ce vine în
numele Domnului!”

şi tot noi vom urla între zidurile urii
„Ucideţi-L! Ucideţi-L!”

şi ne vom scufunda cu tot cu stelele de
dimineaţă
în INFRANEGRU
şi ai Tăi Ţi-au dat ură şi amar şi scuipat
şi frig şi întuneric şi oţet şi sânge
şi ai Tăi Ţi-au trântit uşa în nas
Ţi-au aruncat lumina odată cu scârna
lor şi frica
s-au lepădat de
Tine
de parcă ai fi fost ciumat
s-au scuturat
de picurii de lumină cu care le-ai
amintit că sunt nemuritori
s-au lepădat de
gânduri
de cuvinte
de Tine
s-au lepădat de ei
înşişi de cer
şi totuşi
atât de mult îi iubeşti
încât
primeşti să urci pe
cruce
în fiecare zi
frigul dimineţii
şi ne luăm rămas bun în frigul dimineţii
în gări
printre scrâşnetele frânelor de tren
ziare încleiate în grăsimi şi muştar
bilete ţipete spume surâsuri de plastic
de la luna cu zgârieturi pe obraz
care se smiorcăie când
îşi răzuie chipul de pe geamuri şi rufe
murdare
de pe suflete
cu briceagul
şi ne luăm rămas bun de la călători de
pământ
de piatră
de carne vânătă
dar ei nu au nimic de spus şi privesc în
gol şi frica le pune
lacăt pe gură
şi câini
şi ducem cu noi
valize cu ochi morţi şi peisaje pârjolite
de var şi de vânt şi de urât
împăturite anesteziate
vieţi tocate mărunt
vieţi de care şi-au şters picioarele
îngeri cu bocanci soldăţeşti şi oameni
cu glod mult în suflet
daţi la strung câte şapte pe oră
cu creiere spălate în motorină şi rachiu
cu peria de sârmă în oraşele pierzării
şi ne luăm rămas bun lângă ghereta cu
ziare şi migdale şi prezervative şi lame
de ras
din colţ
după ce ne-am băut păhăruţul de fiere
şi ne-am spălat feţele obosite
cu fiere
care nu mai sfârşeşte
şi oţet şi ceaţă
şi ne luăm rămas bun
de la merişorul sălbatic pe care l-am
lovit cu securea în vis
şi l-am găsit doborât în patul nostru
de la luna verde a lui Garcia
de la pisica chioară de pe casa scărilor
unde am iubit şi am urât şi
am dat sânge patriei
în seringi cu ecstasy
dar ei au scris cu briceagul pe bancă
vorbe grele despre viaţa care abia îşi
trage sufletul
când o ia în sus spre mansardă şi apoi
spre cer
şi ne luăm rămas bun printre cărţi
din care n-a citit nimeni niciodată şi nu
le-a răsfoit nici vântul
ci doar moartea
şi
singurătatea şi-au pus semnătura
şi de ce ne luăm rămas bun
cine cu gheara ne alungă din noi
înşine de pe bălegarul nostru
şi smulge copilul din noi cu tot cu paradis
şi smulge şi lumina din ochii lui
când îşi înalţă zmeul peste peste turnul
de apă
şi ne luăm rămas bun
de la bărbatul acela tăcut care bate
posomorât apele cu nuiaua
care taie cu briceagul cuvintele-miei la
gât şi le bea sângele şi cântecul şi zorile
beat de singurătate
vom mai alerga pe coline
în calea stelelor căzătoare
după zmeie şi zmei de turtă dulce şi
vată de zahăr şi puf fierbinte de
păpădie
vom mai alerga pe coline
în calea Ta Doamne al durerilor
cu frunze de finic în mâini cu stele de
dimineaţă în priviri
dar noi vom fi cei care vom striga:
„Osana! Osana!
Binecuvântat este cel ce vine în
numele Domnului!”
şi tot noi vom urla între zidurile urii
„Ucideţi-L! Ucideţi-L!”
şi ne vom scufunda cu tot cu stelele de
dimineaţă
în INFRANEGRU

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara