Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Spiridon Popescu

Utopie

Va veni vremea
Când noi vom locui cerul şi
Dumnezeu pământul,
Când noi vom fi atotputernici
Şi Dumnezeu va ridica biserici şi
se va închina la icoanele noastre.
Atunci femeile noastre se vor sfinţi,
Rămânând fecioare,
În timp ce Maria
(Preacurata Maria!!!)
Se va destrăbăla, precum ultima târfă.
Din înălţimea cerului,
îl vom auzi pe Dumnezeu înjurând-o:
„Oamenii mă-tii, de târâtură!”
Şi vom gândi:
„Ne trebuie un iad pentru sufletele
acestea.”
P. S.
Mulţumesc lui Dumnezeu
că a dispărut Inchiziţia,
Altfel
Pentru poemul acesta aş fi fost ars pe rug.

 

Dialog peste gard

– Doamne, ţi-am mai spus cândva:
Ori eu, Doamne, ori Mata,
Amândoi nu vom putea.
Cum să stea pe-acelaşi tron,
Dumnezeu şi Spiridon,
Când ştii bine cum ne sare
Ţandăra la fiecare.

Ca să n-ajungem la sfadă
Trebuie, pân’ la zăpadă,
Unul, din noi doi, să cadă.
– Şi cum vrei să procedăm
Ca să ştim care cădem?
– Îl luăm martor pe Isus
Şi-aruncăm cu banu-n sus.

 

Poem cu titlul „Fără titlu“

Se subţiase Dumnezeu în mine
Încât puteam s-ascut cu el creioane –
L-aş fi salvat: îl răstigneam, dar cine
Să-mi împrumute două-trei piroane?

Lumea era săracă rău, vecine –
Vânduse tot să-şi cumpere obloane.

 

Baladă (1)

Mă-nvinuiesc şi azi destui
Că nu l-am prins şi eu-ntr-un cui
Pe Fiul Demiurgului.

Prieteni dragi, se plâng mereu
Că numai prin refuzul meu
Sunt robi la înc-un Dumnezeu.

Că, le-ar fi spus lor cineva,
Un singur cui de mai era
Mormântul nu se deschidea.

Eu nu zic ba, aşa o fi,
Dar nu-nţeleg: De ce-s copii
Şi nu-ncetez-a mă huli?

Nu văd că şi eu-s tot ca ei,
Bătut de ambii dumnezei?

 

Eseu despre demnitate

Deşi a refuzat să-mi fie Sine,
Azi mă imploră (nu i-o fi ruşine?)
Să-l las să-şi mute cerurile-n mine.

– Nu, Doamne, nu te las: să vezi şi tu
Cât e de rău când ţi se spune Nu,
Poate-o pricepe şi-al tău cap, preasfânt,
Că nu-s chiar numai proşti nici pe pământ.

 

Sfântul pentru că-i tare cătrănit

Sfântul Petru-i tare cătrănit,
Spumegă şi suduie mereu,
Cică, întors odată de la birt,
Şi-a prins iubita-n pat cu Dumnezeu.

Dacă, într-adevăr, e chiar aşa –
Şi nu-i un zvon lansat de-un pişicher –
N-ar fi exclus să auzim cândva
Că s-a-ntâmplat o tragedie-n Cer.

 

Baladă (1)

Ce ai, Doamne, nu ţi-e bine,
Ce-ţi freci îngerii de mine?
Că-mi lăsară pe veşmânt
Numai scame de duh sfânt,
De mă râde lumea-n sat
Că-s de-un veac neperiat.

Dacă nu ai altă treabă
Vinde mere la tarabă,
Nu le ţine-oprite-n pom
Să-ţi baţi joc de bietul om!

 

Sunt un François Villon

Sunt un François Villon, născut din flori,
În jurul meu roiesc spânzurători
Cu frânghii, putrezind de nerăbdare
Să mă strivească, Doamne,
ca pe-o floare.
Să nu le dai putere-asupra mea,
Tu mă ridici prin vers la rang de stea,
Dar vai: în loc să-ţi port recunoştinţă
Şi să mă-nchin spre ceruri cu credinţă,
Eu-ţi ies pe-ascuns în drum – lichea
mai sunt! –
Te tâlhăresc şi-ţi fur chiar duhul sfânt.

 

Tragedie în cer

Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat.
Cert e că Dumnezeu s-a sinucis –
A fost găsit de Petru, agăţat
De creanga mărului din Paradis

Se şuşoteşte, pe-acolo, pe Sus,
(Şi, s-ar putea să fie-adevărat)
Că necredinţa noastră l-a adus
În pragu-n care nervii i-au cedat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara