Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Aurel Pantea


***

O să pierd, o să pierd
trupul viu,
o să-mi fie ocupată viaţa de trupul amintit,
prin cămări cu umbre,
prin odăi unde pătrund lumini depărtate,
o să-mi aduc aminte, ca şi cum aş trăi din nou,
trupul viu,
prin lumini moi, trupul viu va fi trup amintit
şi nu va mai fi sortit să piară,
şi timpul, da, timpul
se va face bun,
se va umple de dragoste
şi va cînta cîntece de pieire,
cum numai timpul ştie să cînte, cînd se simte îndrăgostit

***

Îl găsesc pe Isus Christos în biografia mea cutremurată,
în spaima din Grădina Ghetsimani era şi justificarea pentru spaimele mele,
în iertarea lui Petru e şi iertarea pentru clipele mele, în care am fost laş,
îndoiala lui Toma mă presupune şi pe mine,
cînd credinţa e ameninţată de nevoia de argumente,
El e bărbatul pentru care moartea e un eveniment depăşit,
simţind gurile lacome ale iadului.
El a transformat moartea într-o problemă clasată,
lîngă numele Lui, timpul se arată o simplă prejudecată,
călătoriile mele sînt drumuri spre Emaus, cînd, fără să-mi dau seama,
mă simt însoţit,
Însoţeşte-mă, Doamne, în singurătăţile mele,
cînd lumina din lăuntrul meu e ameninţată

***

Pulverizează-te, fii lumina pe care o vede limbajul
cînd îl simte în tine
pe cel ce va muri

***

Timpuri noi,
nimic nu mai doare,
ne arătam unul altuia lingouri
de creier îngheţat

***

Şi moartea, da, ea, în timp, cu tot timpul în gură,
iubindu-se cu timpul, metresa, văzîndu-mi sarcasmele şi invitîndu-mă,
cu timpul în toate gurile ei, ea are tot timpul şi toată vremea ceva de spus,
ea are verbul în care sensurile sînt negre, cu el
ne iubeşte, ne spune acest verb
cu timpul în gură şi în noi toate limbajele
devin nisip, nisip lichid, o subţire placentă în care ei îi place
să se tot nască,
rosteşte-ţi moartea, naşte-ţi moartea şi amuţeşte
pe veci,
stau cu moartea în gură
şi vorbesc în neştire

***

Femeia a privit, o privire cu pîntec
şi bărbatul se împletici în ierburi înalte,
alunecă lungit prin nervii ei destinşi, spuse
bună seara unor calme figuri, femeia îl aduse înapoi, se lumină – din corpul lui rămase
o pulbere în înfloritura surîsului,

apoi numai ea, din toate părţile atacată din nou
de o lume fără figură

***

Şi vocile toate, cum vin
iubita se lasă altor tărîmuri
iubita cumplită
cu care se înţelege nimicitorul,
iubita cumplită, cînd asasinii sînt plecaţi în concediu,
atunci chipurile omului sînt ilicite
şi impostura are inimă

***

Ajunge un măr înflorit,
în legea înfierată
şi inima se întoarce
de pe un drum îngheţat

***

Azi, soarele a apus normal,
n-am iertat, n-am fost iertat,
prin zid împietrit
ne priveşte
Faţa răbdătoare

***

Acolo plîng muzicile, acolo muzica
picură însîngerată
acolo e un fel de a-ţi trece un deşert prin trup
la marginile lui picură muzica,
însîngerarea e ceea ce ni se arată,
dacă e un înţeles,
nu e de aici

***

Doamne, sînt aproape bătrîn
şi încă n-am învăţat să mor,
arta asta nu e niciodată desăvîrşită

***

Patimă atroce, de parcă lumina
dinspre tine ar rămîne grea, şi te-ar lăsa,
iar tu ai veni, te-ai apropia

***

Ziua e pe sfîrşite, dar din sfîrşiturile ei,
nici unul, din cîţi au plecat, nu se mai întoarce,
desigur, s-au rătăcit, se spune,
desigur s-au rătăcit,
dar unii spun că cei plecaţi au găsit calea.

***

Amprente în praful dintr-o odaie goală
şi un foarte albastru cer, ca un şiş lucitor
simţit de retină prin crăpătura peretelui. Nici unul,
nici măcar unul stigmatizat, să-l întrerupă.
Praf, pustiu şi obiectivitate

***

(pentru Andreea Brumaru)

Ce trist e azi nimicitorul,
a întîlnit subiectivitatea scrum,
nu te iubesc, i-a strigat, nu te iubesc,
şi nu i-a răspuns nimeni, chiar nimeni,
absolut nimeni,
era începutul unei incomparabile iubiri

***

Am starea cînd aş inventa o limbă atroce,
un idiom ce ar numi cu săruturi sulfurice viaţa şi moartea,
m-aş trezi dimineţile, aş spune bună ziua, iar ziua s-ar cutremura
cu dalbe cenuşi, aş numi cenuşile şi s-ar întrupa
nimicitorul, cînd mi se întîmplă asta nu mai e nimic de numit,
e doar vertigiul, iar în vertigiu se află ascuns numele altei limbi,
ce face să apară viaţa şi moartea altundeva,
altcîndva



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara